Cultura scrisă

Barometrul culturii scrise din România este considerat Târgul de carte GAUDEAMUS de la Bucureşti, a cărei ediţie 2016 tocmai s-a încheiat.

Aici se întâlnesc anual editori, scriitori, cititori sau simpli vizitatori. România are o piaţă de carte atipică, în care relaţia scriitor – editor – difuzor funcţionează defectuos, înseşi târgurile de carte fiind partea văzută a unui conflict vechi şi nerezolvat dintre editori şi difuzori. Cauzele sunt multiple, ajunge să o amintim pe cea mai gravă: neplata la timp sau deloc a cărţilor vândute de către librari, către editori. Astfel editorii preferă să-şi vândă singuri cărţile la astfel de târguri în loc să se ocupe de promovarea literaturii, a scriitorilor, să organizeze work shop-uri şi dezbateri pe teme literare şi editoriale. Scriitorii sunt folosiţi mai mult pentru imaginea comercială a editurilor, lansările de carte sunt dezorganizate iar cărţile aranjate după criterii comerciale şi nu valorice. Din toate aceste conflicte, cel mai mult pierd scriitorii şi cititorii. Editările de carte de literatură se petrec într-un semianonimat, acestea depăşind cu greu graniţele oraşelor în care apar. În aceste condiţii, tirajele sunt simbolice iar drepturile de autor rare şi nesemnificative.

Însă lipseşte aproape cu desăvârşire relaţia directă scriitor – cititor. Acele întâlniri în care scriitorul poate comunica direct cu publicul, îşi poate testa propria creaţie şi trezi curiozitatea pentru lectură pentru plăcerea ei. Pentru că problema cea mai acută a culturii scrise din România nu este lipsa scriitorilor valoroşi sau a producţiilor editoriale de bună calitate ci lipsa din ce în ce mai cronică de cititori.

Prezenţa scriitorilor, chiar de mână cu editorii, prin şcoli, facultăţi, spaţii neconvenţionale frecventate de public unde să se prezinte cărţi, să se producă lecturi publice interactive, lecţii de scriere creativă, întâlniri cenacliere sau orice alte forme de contact direct cu literatura vie, ar putea revigora acest domeniu vital pentru orice cultură. Concursurile şcolare de literatură fără teme impuse şi cu jurii calificate (scriitori, critici literari), sunt necesare şi esenţiale pentru descoperirea tinerilor talentaţi care mai apoi să fie sprijiniţi în formare şi afirmare. Festivalurile de literatură care aşteaptă publicul să vină la ele sunt impresionante dar fără urmări notabile.

Câteva nevoi fără de care grupul din ce în ce mai restrâns de scriitori în viată va fi tot mai puţin vizibil, într-o societate care nu îi cunoaşte şi mai ales nu îi citeşte.

Ioan Matiuţ

 

Port Arthur

Dintre multele localităţi mai mari sau mai mici pe care le întâlneşte Mureşul în curgerea sa, Aradul se identifică atât de mult cu râul, încât sintagma „Oraşul de pe Mureş” este de mult consacrată. Istoria Aradului s-a împletit cu cea a Mureşului, care a îmbrăţişat cetatea într-un strategic Omega ocrotitor, în jurul căruia s-a construit oraşul vechi cu perlele sale arhitecturale care îi dau o personalitate aparte. Râul nu s-a supărat nici când i-au fost amputate mai multe braţe pentru a face loc dezvoltării oraşului, deşi a avut câteva izbucniri de orgoliu care i-au costat scump pe locuitori. Curgerea lui domoală şi nivelul scăzut din verile secetoase, când pe alocuri poate fi trecut în picioare, sunt înşelătoare. Memoria apelor, care se spune că există, încearcă din când în când să repună râul în drepturile sale. Abia atunci locuitorii Aradului îşi aduc aminte de pericolele râului învolburat şi realizează că digul de pe faleză cu acele centuri din beton, nu are doar rol de promenadă. Iar plăcuţele de pe clădirile vechi ale cluburilor de canotaj, care marchează nivelul crescut al apelor din anii `70, nu sunt doar decorative.

În trecut, locuitorii Aradului erau mult mai legaţi de râu. Începând cu rolul său de apărare a cetăţii, apoi de transport a sării şi a lemnului cu plutele, de pescuit sau de agrement. Să nu uităm că primele ştranduri au fost situate chiar pe apă, bazinele de înot fiind delimitate prin pontoane pe care se aflau cabine. Apoi, din puţurile săpate în albia Mureşului, s-a alimentat oraşul cu apă până prin anii `80 când au fost făcute alte foraje în câmpia Aradului.

Astăzi, auzim mai mult din povestiri despre oamenii Mureşului, pentru care apa era un mijloc de subzistenţă dar şi de aventură.

Există însă un loc pe malul stâng al Mureşului, o adevărată rezervaţie de spirit autentic al riveranilor, o oază de linişte care se numeşte PORT ARTHUR. Acolo se întâlnesc aproape zilnic, la localul cu debarcader, cei câţiva împătimiţi care încearcă să ducă mai departe spiritul şi tradiţia unor generaţii de barcagii celebri. Sunt oameni aspri, duri în faţa agresivităţii naturii şi provocărilor râului, dar şi suflete deschise, generoase şi prietenoase. Am avut ocazia să mă conving de abilitatea lor de barcagii, de felul în care cunosc tainele râului şi de simbioza dintre ei şi Mureş.

La Port Athur, respectul pentru Mureş, pentru natură, este o lege nescrisă. Cel pentru arthurienii generaţiilor trecute cu întâmplările, obiceiurile, ocupaţiile şi tradiţiile lor, este de acuma scris într-o carte. „Port Arthur – povestiri şi legende”, apărută de curând la editura Mirador, este o adevărată carte de identitate a acestui faimos loc.

Ioan Matiuţ

 

Potenţialul turistic al judeţului Arad nu este prea generos. Nu avem munţii şi staţiunile altor judeţe sau mănăstirile din Nordul Bucovinei.

Avem în schimb două grupe de munţi, nu foarte spectaculoşi, mai puţin frecventaţi de turişti: Munţii Codru Moma şi Munţii Zărandului. Dacă în cei din urmă se fac eforturi pentru reabilitarea Taberei de la Căsoaia, „perla” munţilor Codru Moma, Staţiunea Moneasa pare vie doar în perioada festivalurilor.

Programele de reabilitare a staţiunii şi a infrastructurii iniţiate de Consiliul Judeţean Arad, oricât de generoase ar fi, nu pot rezolva toate problemele. Dacă serviciile de cazare şi tratament nu sunt întotdeauna la standarde performante, aceasta sunt din cauza actualei forme de subvenţionare a biletelor de tratament pentru pensionari şi bolnavi cronici, direct la prestator, practică ce încurajează dezinteresul şi câştigul facil. Îmi amintesc replica unui funcţionar de hotel dintr-o altă staţiune dată unor pensionari nemulţumiţi de servicii: „la câţi bani aţi dat, primiţi prea mult.” Poate că dacă suportul ar veni direct sub formă de bonuri valorice, beneficiarii şi-ar putea plăti serviciile la standardele dorite şi s-ar da un plus de vitalitate multor staţiuni bătrânicioase.

Dacă te încumeţi să faci un traseu turistic, marcajele şi indicatoarele sunt surpriza plăcută a potecilor care brăzdează cei doi munţi. Nu ai cum să te rătăceşti datorită voluntarilor, împătimiţi ai muntelui care şi-au făcut foarte bine treaba. Ar fi aproape ideal dacă s-ar găsi şi hărţi, pliante de informare atât de utile unui turist.

Din păcate, barbarismele din comportamentul multor semeni de-ai noştri lasă urme mutilante şi asupra naturii.

Lângă Moneasa există o peşteră, adevărat monument al naturii, în care se găsesc formaţiuni din aragonit, un cristal semipreţios. Mai degrabă au existat, pentru că în lipsa unui sistem de protecţie eficient, care să interzică accesul nesupravegheat, peştera a fost vandalizată iar pierderile sunt ireparabile. Şi exemplele ar putea continua cu ruinele părăginite ale cetăţilor, taberele de sculptură de la Casoaia şi Bârsa etc.

Că se poate şi altfel, încearcă să demonstreze cei de la Parcul Naţional Lunca Mureşului, care au amenajat puncte atractive de vizitare, trasee pentru turişti, biciclişti, turism nautic, miradoare pentru observarea faunei şi florei, marcaje, indicatoare, locuri de popas şi de colectare a deşeurilor.

Un semn al reconcilierii cu natura, un îndemn la turism civilizat.

Ioan Matiuţ

 

Condiţia artistului

În România, condiţia artistului nu este recunoscută prin lege. Dacă ai şansa să fii angajat la stat după ce termini o formă de învăţământ din domeniul artelor, eşti un om norocos. Altfel, nu beneficiezi de nicio recunoaştere oficială a statutului de creator, deci nici de diferitele forme de protecţie socială sau de sănătate. De cele mai multe ori, absolvenţii facultăţilor de arte trebuie să se recalifice într-o meserie care să le asigure un trai decent, creaţia rămânând doar un hobby.

Însă nici cei care reuşesc să se angajeze în sistemul cultural instituţionalizat, nu o duc prea bine. Munca artistului este tratată la fel cu a unui funcţionar care stă la birou opt ore după care îşi poate permite să se deconecteze total. Este absurd să ceri program fix pe raţiuni birocratice celui care lucrează într-o zonă creativă, când în spatele fiecărui rând scris, a fiecărei opere de artă, stau sute, mii de pagini citite, multe ore de studii şi experimente, talent şi creativitate. În lipsa unor reglementări clare a statutului artistului, acesta rămâne la mâna celor care gestionează instituţiile culturale, care pot fi mai puţin sau mai mult aplecaţi aspra nevoilor acestuia.

Recunoaşterea şi aprecierea performanţei în cultură se face, în cele mai multe cazuri, după ureche, de oameni din afara fenomenului iar meritocraţia care ar trebui să guverneze lumea artelor, rămâne un deziderat.

Artiştii care se încumetă să ia totul pe cont propriu, sunt trataţi legislativ şi fiscal ca orice comerciant de la colţul străzii. Valorizarea creaţiei lor artistice este o utopie din moment ce produsul cultural este tratat ca orice marfă. Cantitatea este mai importantă decât calitatea iar reuşita unui eveniment cultural se măsoară în numărul de participanţi, uitându-se că în artă cu cât publicul este mai numeros, cu atât este mai puţin educat.

În ultimul timp, se încearcă o coalizare a artiştilor pentru redactarea unui statut care să fie propus actualului legislativ. Însă politicul a ignorat întotdeauna artistul autentic şi problemele lui. Libertatea de expresie, de gândire, educaţia estetică şi nesupunerea oarbă, au fost dintotdeauna adversarii de temut ai clasei politice.

Preocupat de nevoile fundamentale ale naţiei, precum pensiile aleşilor, actualul legislativ va ignora probabil şi de data aceasta artistul şi condiţia sa. Ratându-se astfel încă o şansă ca societatea să recunoască şi să preţuiască rolul artelor împotriva vulgarizării continue a vieţii.

Ioan Matiuţ

 

Mişcarea monografică din Banat-Crişana: tendinţe şi perspective

coperta caprioaraDupă mişcarea viguroasă, de amploare naţională, care a fost iniţiată de către Dimitrie Gusti în perioada interbelică, cercetarea monografică românească nu a mai cunoscut o coordonare specifică. Dimpotrivă, abordarea monografică a rămas doar la latitudinea unor pasionaţi şi, mai rar, în cazul elaborării unor lucrări ştiinţifice la nivel de licenţă, masterat, doctorat sau pentru obţinerea de grade didactice. Chiar şi în aceste rare, dar fericite cazuri, cercetarea monografică s-a făcut de cele mai  multe ori unidisciplinar, în funcţie de specialitatea autorului.

Or, pentru elaborarea monografiilor de localitate este necesară o abordare multidisciplinară, iar „echipa” monografică trebuie să cuprindă istorici, lingvişti, geografi, etnografi, muzicologi, arhitecţi,  economişti, biologi etc., cercetători capabili să acopere necesităţile structurale ale unei monografii de succes. Pornind de aici, în judeţele Arad, Timiş şi Caraş-Severin s-a înfiripat o mişcare monografică organizată în jurul Centrului Cultural Judeţean Arad, a Centrului de Studii de Istorie şi Teorie Literară „Ioan Slavici” Arad, a ASTREI arădene, a Muzeului Satului Bănăţean din Timişoara şi a Asociaţiei Culturale „Izvoare Almăjene” din Caraş-Severin.

Astfel s-a reconfigurat spaţiul de cercetare mono-grafică din Banat-Crişana, iar cercetătorii din cele trei judeţe s-au înscris la primul Congres Naţional al Istoricilor Români, care se va desfăşura la Cluj-Napoca în perioada 25-27 august 2016, cu o secţiune distinctă, întitulată „Mişcarea monografică din Banat-Crişana: tendinţe şi perspective”. De dată recentă, pe site-ul Centrului Cultural Judeţean Arad a fost configurată o hartă digitală, pe care sunt încărcate, în format PDF, monografiile de localitate disponibile până în prezent, urmând să fie semnat un parteneriat cu Inspectoratul Şcolar Judeţean în vederea predării elementelor de istorie şi de identitate locală la orele de curs (opţionale). După implementarea acestui proiect-pilot în judeţul Arad, dorim să extindem parteneriatul şi în judeţele Timiş şi Caraş-Severin.

coperta covasintsO altă dimensiune a colaborării cercetătorilor şi oamenilor de cultură din judeţele Arad, Timiş şi Caraş-Severin se referă la constituirea Asociaţiei Muzeelor Rurale din Banat-Crişana, eveniment care s-a petrecut în data de 14 mai 2016, cu ocazia Zilelor Administraţiei Arădene. Prin această asociere se doreşte identificarea şi organizarea tuturor punctelor muzeale rurale din acest spaţiu, precum şi accesarea de fonduri naţionale şi europene pentru punerea lor în valoare. Ca exemplu, doar în ultimele săptămâni au fost ctitorite în judeţul Arad două excelente puncte muzeale rurale: cel de la Dud, prin implicarea părintelui-paroh Achim Giani, şi cel de la Sâmbăteni, pus în valoare de către doamna profesoară Cornelia Foster, directorul Şcolii Gimnaziale „Sabin Manuilă”. Mai mult, ambii ctitori de puncte muzeale rurale menţionaţi mai sus sunt şi autori de monografii de localitate, ceea ce justifică o dată în plus justeţea demersului nostru de coordonare şi de punere în valoare a mişcării monografice din Banat-Crişana. Nu în ultimul rând, revigorarea cercetării monografice din judeţul Arad vine să suplinească şi handicapul lipsei unei acoperiri academice susţinute: Institutul Academiei Române de la Cluj-Napoca îşi opreşte adeseori preocupările ştiinţifice la graniţa dintre judeţele Bihor şi Arad (vezi cazul Atlasului Lingvistic), în vreme ce Institutul de la Timişoara se mărgineşte doar la spaţiul Banatului istoric.

Dr. Doru Sinaci

 

Criza mijloacelor de exprimare

Este evident că ne aflăm într-o profundă criză de exprimare a artelor şi asta se observă în primul rând prin scăderea continuă a interesului din partea publicului. Artele vizuale sunt din start mai avantajate, legătura între public şi obiectul de artă fiind facilitat de diversitatea limbajului performativ şi a spaţiilor în care acesta se produce.

Literatura însă este  „cenuşăreasa”. Scăderea dramatică şi continuă a numărului de cititori, în special tineri, este de­primantă atât pentru scriitori cât şi pentru întreaga industrie a cărţii. În aceste condiţii se caută soluţii, idei, uneori disperate, pentru revigorarea acestei zone culturale vitale, altădată atât de frecventate. Însă această lipsă de interes pentru cultura scrisă este şi rezultatul unei perioade lungi de abandon a cititorului în faţa asaltului mijloacelor facile de informare în masă (internetul, televiziunile, presa tabloidizată etc.). Astfel, literatura s-a trezit în faţa unor provocări care ar fi fost de neimaginat cu câţiva ani în urmă. Necesitatea vitală de formarea a unor noi cititori, a stârnit imaginaţia tinerilor scriitori care vin cu propuneri gen  „performing poetic”, un fel de îmbinare a poeziei cu arta spectacolului.

Adică nu mai ajunge să-ţi citeşti pur şi simplu poezia în faţa publicului. Ea trebuie însoţită de ceva care să trezească, să implice publicul, chiar să-l şocheze. O mică scenografie improvizată în funcţie de cei pe care îi ai în faţă, ţinând cont de vârstă, educaţie, cultură. Se pare că asta este reţeta succesului descoperită de câţiva scriitori din tânăra generaţie, care fac din lectura publică, un spectacol în sine.

Se pune însă întrebarea dacă poezia bună are nevoie de astfel de vehicule, dacă aduc ele ceva în plus poeziei sau o coboară în divertismentul ieftin. Oare nu există riscul să se piardă tocmai acei cititori fideli, pentru care poezia este seducţie prin cuvânt?

Cert este că asistăm, nu numai la o schimbare de paradigmă dar şi de abandonare a cutumelor în materie de literatură. Spre ce vor duce toate acestea şi unde se va reface legătura scriitor-cititor, rămâne la mâna imaginaţiei dar mai ales a valorii „actorilor” care se străduiesc să convingă.

 

Ioan Matiuţ

 

Reforma în cultură

 

Structurile culturale moştenite din vremurile „Cântării României” sau chiar dinainte de aceasta şi nereformate la timp, au început să crape. Exemplul cel mai elocvent este criza de la Opera Română unde rezistenţa la înnoire şi experimente, a atins cote maxime. Frica de schimbare şi de adaptare la un sistem bazat pe management performant, paralizează din faşă orice încercare de reformă.

Este adevărat însă ca nu au existat până acuma politici care să susţină performanţa şi inovaţia în cultură, eliminarea improvizaţiei şi a managementului păgubos.

Majoritatea instituţiilor de cultură şi a uniunilor de creaţie, sunt conserve de mentalităţi socialiste de care nicio forţă inovatoare nu a avut curajul să se atingă pentru a le reforma la timp. Intrările în aceste structuri nu se fac întotdeauna pe bază de performanţă iar obedienţa şi conformismul ţin loc de valoare şi spirit creativ. Concursurile de proiecte care ar trebui să stea la baza oricărei iniţiative artistice finanţate din bani publici, sunt înlocuite de multe ori cu prestaţii de rutină ale angajaţilor instituţiilor.

Aflate în acest punct critic, o soluţie eficientă ar fi desfiinţarea acestor structuri desuete şi reînfiinţarea pe principii moderne şi performante, care să pună pe primul plan artistul şi potenţialul său creativ.

Clasa politică, indiferent de culoare, nu a propus reforme radicale în cultură fie din interes clientelar, fie pentru că oamenii din această zonă sunt vocali iar mulţi dintre ei fiind lideri de opinie, s-ar fi împotrivit vehement luării unor măsuri reformatoare care să-i afecteze. Pe principiul „vrem reformă, dar nu la noi”.

Nici guvernul independent actual, fără miză electorală, nu a reuşit să spargă nucleul dur al culturii instituţionalizate, făcând inutil sacrificiul unui ministru.

Poate unica şansă ar fi destructurarea sistemului din interior. Însă până se va forma o masă critică a celor care doresc un alt fel de abordare a ideii de cultură, cred că vom mai avea de aşteptat. Timp în care „primadona” va fi tot cultura de masă, improvizaţia, divertismentul.

Ioan Matiuţ

 

Talentul şi corupţia

  Suntem încă supuşii cutumei de a se face totul pe „scurtătură”. Adică eşti un nimeni şi tratat cu dispreţ dacă nu ai pile, cunoştinţe sau relaţii atunci când ai o problemă de rezolvat. Am observat că mai multe instituţii publice sau sanitare au chiar două uşi. Una pentru „prostimea” care stă la rând şi alta pentru cei privilegiaţi, care intră şi ies cu mult tupeu aruncând o privire sfidătoare şi dispreţuitoare spre cei care ori nu au „posibilităţi” să-şi rezolve la fel problemele, fie consideră că aceste obiceiuri sunt sub demnitatea lor.

Lumea artelor ar trebui să stea departe de astfel de practici pentru că talentul nu ţi-l poţi „aranja” oricâţi prieteni ai avea printre critici, editori şi orice grupare ai frecventa.

Cu toate acestea sunt destui cei care se iluzionează că făcând parte din gaşca care trebuie, producându-se în exces şi aranjându-şi cronici favorabile, pot fenta contemporaneitatea sau chiar posteritatea, trudind cu hărnicie la propriile statui poleite cu aur fals.

S-a ajuns până acolo încât unele aprecieri valorice nu se fac după performanţă ci după cât de simpatic eşti celor care se cred îndreptăţiţi să judece şi să stabilească ierarhii.

Desigur, DNA-ul artelor este posteritatea care îl scutură bine pe fiecare şi îl aşează la locul lui. Mulţi din cei ridicaţi în slăvi de contemporani, au dispărut definitiv din memoria colectivă odată cu trecerea fizică la fel cum alţii, aproape anonimi în timpul vieţii,  au fost redescoperiţi şi apreciaţi la adevărata lor valoare, abia postum.

Orice artist se confruntă, atât în timpul vieţii cât mai ales după, cu criteriile şi gusturile celor care iau contact cu opera sa. Marile valori dăinuiesc pentru că rezistă unei permanente revizuiri, dispute şi chiar contestări. Ideea că opera unui ar­tist reprezentativ este de neatins, de nediscutat, face un mare deserviciu, în primul rând, artistului în sine. Pentru că doar o operă vie, trecută mereu prin filtrul gusturilor, supusă criticilor, confirmă sau nu, valoarea perenă a unui artist.

Talentul este de la Dumnezeu şi nu poate fi cumpărat, traficat, falsificat. El este un dar şi o povară în acelaşi timp. Cere sacrificii şi dă satisfacţii unice. Binecuvântare şi blestem.

 

Ioan Matiuţ

 
Când nu ai habar cu ce se măsoară valoarea în artă, apelezi la democraţie. Pui de un sondaj în presă sau chiar pe stradă şi ai o acoperire democratică de nezdruncinat asupra a tot ce mişcă în cultură. Orgoliul celor ajunşi vremelnic într-o poziţie decizională este de multe ori deasupra unei abordări chibzuite şi adecvate atunci când trebuiesc luate decizii importante în domenii sensibile, cum este cultura, care cer o anumită calificare. În urmă cu ceva ani, un mare şef judeţean, prost sfătuit de consilierul său, a propus ca oportunitatea continuării apariţiei unei cunoscute publicaţii culturale să fie decisă de un sondaj făcut pe stradă. Nu prestigiul câştigat de publicaţie în timp, transferat şi asupra Aradului, sau aprecierile celor calificaţi din breaslă au contat pentru omul nostru, ci câţi din cei care trec pe bulevardul central citesc sau consideră oportună o astfel de revistă elitistă. Ca şi cum elitismul ar fi profund dăunător, nevrednic de banii poporului. Sau, să ne amintim de celebrele clasamente „valorice” făcute de Mihai Tatulici la TVR, pe baza voturilor telespectatorilor, în urma cărora au fost umilite personalităţi autentice şi mult supraevaluate mediocrităţi cu succes facil la public. Recent, în oraşul vecin Timişoara, un consilier local s-a erijat în trompeta unor revoltaţi de aspectul statuilor din centrul vechi, recent renovat şi a propus ca amplasarea lor să fie hotărâtă prin votul cetăţenilor. Şi s-a votat, din fericire, doar pe facebook şi tot din fericire rezultatul a fost ignorat şi s-a mers pe mâna artiştilor. Din păcate, efectele democraţiei în materie de artă, sunt vizibile chiar pe bulevardul central al Aradului. Ele fac deja parte din viata oraşului, au devenit obişnuinţă pentru arădeni iar pentru cei aflaţi în trecere, mostre de prost gust. Iată doar câteva exemple în care se încearcă şi uneori se reuşeşte să se substituie valoarea cu voinţa unora care ar trebui doar să creeze condiţii pentru ca actul de creaţie autentic să se producă. Arta se poate manifesta şi progresa doar în deplină libertate de expresie, cu sprijinul moral şi material al comunităţilor, dar valoarea poate fi legitimată doar de către cei calificaţi în materie: critici şi istorici de artă. Dacă ne dorim performanţă în cultură, trebuie să acceptam că acolo unde începe arta se termină democraţia.

Ioan Matiuţ