Importanţa construcţiei căilor ferate pentru Ţara Zărandului (I)

O serie de industrii se dezvoltă deosebit de rapid după punerea în exploatare a celor două linii de cale ferată care încadrează Ţinutul Zărandului: calea ferată Arad – Brad care urmează în mare măsură cursul Crişului Alb, la nord şi calea ferată Arad – Deva – Alba Iulia însoţind cursul Mureşului, la sud.

Prima dintre ele, calea ferată Arad – Deva – Alba Iulia a fost inaugurată la 22 decembrie 1868 (după ce tronsonul Arad – Deva în lungime de 149 km, fusese deja terminat la 22 august 1868)[1]. Construirea acestei linii a stârnit mari discuţii în Transilvania deoarece, în regiune se confruntau interesele a două tabere: pe de o parte, gruparea marii moşierimi maghiare care dorea construcţia traseului Oradea – Cluj – Teiuş – Valea Târnavelor – Braşov – Pasul Buzău, iar pe de altă parte saşii care vroiau o cale ferată pe traseul Arad – Deva – Vinţul de Jos – Sibiu – Turnu Roşu. Competiţia a fost câştigată de aceştia din urmă (calea ferată Arad – Deva – Alba Iulia fiind inaugurată în anul 1868, în timp ce traseul Oradea – Cluj mai avea de aşteptat până la 7 septembrie 1870)[2].

Celălalt tronson, Arad – Brad, avea să fie inaugurat abia la 6 decembrie 1895. Dar şi această linie avea o foarte mare importanţă din punct de vedere economic. În anul 1875 marii proprietari de moşii din zona Munţilor Zărand: Boroş Beniamin (inginer de profesie), Wenkheim, Potoszky, Hollaky Anton, Almasy Oliver pun bazele Societăţii Căilor ferate Arad – Valea Crişului cu sediul la Arad. Linia era destinată exploatării pădurilor şi a bogăţiilor subsolului din Valea Crişului Alb, la realizarea acesteia fiind cointeresate prin contribuţii şi comunele Pâncota, Ineu, Sebiş şi Gurahonţ conştiente de beneficiile economice pe care o asemenea lucrare le va aduce în viitorul apropiat[3].

Interesant a fost cazul comunei Buteni, care deşi bogată, nu a contribuit la construcţia căii ferate, aceasta fiind proiectată să treacă la 5-6 km de localitate. Buteniul a fost, în urma acestei „afaceri păguboase” ţinta ironiilor localităţilor învecinate care aveau acces direct la calea ferată. Circula în zonă gluma conform căreia se spunea că butincenii nu şi-au dorit să treacă linia ferată pe pământurile lor de frică să nu le calce trenul vitele.

Între anii 1876 – 1881, Societatea de Căi Ferate Arad – Valea Crişului a construit 91 de km din calea ferată Arad – Brad. Au existat trei etape: 1) tronsonul Arad – Seleuş (45 km), inaugurat la 8 februarie 1877; 2) tronsonul Seleuş – Ineu (18 km), inaugurat la 10 mai 1877; 3) tronsonul Ineu – Sebiş (28 km), inaugurat la 25 septembrie 1881[4].

După 1881, pentru o perioadă, din cauza problemelor financiare cu care s-a confruntat Societatea Căii Ferate Arad – Valea Crişului, lucrările au stagnat. Soluţia a venit în anul 1884, când această societate a fuzionat cu Societatea Căii ferate Arad – Cenad, cu sediul în Arad. Ultimii 76 de km au fost construiţi între anii 1888 –1895 tot în trei etape: 1) linia Sebiş – Romaniţa, inaugurată la 18 decembrie 1889; 2) linia Romaniţa – Ocişor, inaugurată la 7 noiembrie 1895; 3) linia Ocişor – Brad inaugurată la 6 decembrie 1895. În final calea ferată Arad – Brad s-a întins pe o lungime de 167 km şi a avut 38 de staţii.[5 ]

Sorin Sabău

 

NOTE:

1 Radu Bellu, Staţíile C.F.R. Lipova şi Radna, lucrare realizată cu sprijinul oraşului Lipova, primar domnul Mircea Jichici, Editat şi tipărit la S.C. Magic Print S.R.L. Oneşti (Bacău)

2 Hilde Mureşan, „Proiecte privind construirea primelor căi ferate în Transilvania”, în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie Cluj-Napoca., nr. XVII, Cluj, Editura Academiei R.S.R., 1974, p. 273 şi passim

3 Radu Bellu, Mică monografie a căilor ferate din România, Vol. III Regionala de Căi Ferate Timişoara, Editura Filaret, 1997, p. 143-144

4 Ibidem, p. 144

5 Ibidem

Munca salariată în Ţara Zărandului (a doua jumătate a secolului XIX – începutul secolului XX) (II)

Din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, dezvoltarea industriei pe teritoriul comitatului Arad, oferă o serie de locuri de muncă. Pe marile domenii iau fiinţă o seamă de unităţi industriale, mici şi mijlocii care au ca scop valorificarea bogăţiilor naturale. Se dezvoltă, în primul rând, o industrie alimentară, mai ales că în acest sector capitalul străin era mai puţin prezent1. Această industrie era activă mai ales în zona de câmpie.

Pentru Ţinutul Zărandului, industriile care se dezvoltă aici sunt cele legate de exploatările forestiere şi extragerea minereurilor. Industria forestieră, datorită bogăţiei pădurilor din Munţii Zărandului, a fost cel mai dezvoltat sector industrial care oferea locuri de muncă atât permanente cât şi sezoniere. Aici erau angajaţi ţărani săraci, fără pământ, sau cu pământ puţin. Ei erau numiţi „stânjenari”, după unitatea de măsură a lemnelor stivuite egală cu 8 metri steri. Munca lor era istovitoare, ei trăind 40 – 60 de zile, în colibe din bârne, la pădure. Unii dintre ei ciopleau şi traverse de lemne pentru calea ferată sau doage pentru butoaiele de vin ori ţuică, această muncă fiind mai bine recompensată decât tăierea lemnelor pentru foc2.

În zona Hălmagiului, exploatările de pădure pur şi simplu explodează, după inaugurarea la 6 decembrie 1895 a căii ferate Arad – Brad. La început, aici s-au exploatat doar pădurile de stejar, lemnul fiind folosit pentru doage. Prima uzină forestieră s-a înfiinţat la 1909, pentru exploatarea fagului ca material de foc. Ea avea ramificaţii de cale ferată cu ecartament îngust, orientate spre mijlocul codrilor3. În această zonă s-a exploatat atât de mult încât, după Primul Război Mondial, profesorul Traian Mager constata: „Întreprinderile forestiere organizate numai pentru exploatarea materiei brute, fiind azi pădurile spre sfârşite, oferă din ce în ce tot mai puţin prilej de muncă populaţiei şi în curând acest isvor de venit va înceta cu totul4”.

Industria forestieră a fost una dintre cele mai importante ramuri economice ale judeţului Arad şi în perioada interbelică, oferind în mod constant locuri de muncă în lumea satelor din Zărand. În anul 1922, industria lemnului ocupa locul al doilea, având 38 de întreprinderi cu 1 549 angajaţi 5.

Întreţinerea şi exploatarea căilor ferate va aduce o serie de noi locuri de muncă permanente (angajaţi ai societăţilor de cale ferată) dar şi sezoniere (lucrări, în diferite anotimpuri, de curăţare şi întreţinere a liniei). Mai ales pentru localnici, angajarea ca muncitori sezonieri la curăţarea şi întreţinerea liniilor era o sursă foarte importantă de câştig. Angajaţii permanenţi de la căile ferate vor forma o categorie specială în lumea satelor, fiind oameni pregătiţi, cu şcoli tehnice, făcând parte din categoria funcţionărimii.

Construcţia căii ferate a dus şi la înfiinţarea unor fabrici care aveau legătură directă cu lucrările care se desfăşurau în acest domeniu. Astfel a apărut la Gurahonţ o fabrică de impregnat lemn, de fiert traverse, pentru a le face mai durabile, impermeabile şi ignifuge. Fabrica a funcţionat circa treizeci de ani, până în preajma Primului Război Mondial, când s-a închis6.

Tot la Gurahonţ se va înfiinţa şi o fabrică de ciment. La vremea respectivă (sfârşitul secolului al XIX-lea – începutul secolului XX), a fost una dintre cele mai mari fabrici de ciment din Ungaria, contribuind în mare măsură, prin numărul de angajaţi pe care îi avea, la prosperitatea locuitorilor din regiune.

Sorin Sabău

NOTE

1   Eugen Glück, „Industria arădeană între 1848-1894, în, Ziridava, nr. IX, Arad, 1978, p. 96

2   Ioan Godea, Bârsa. Comună din Ţara Zărandului – monografie, Arad, Editura Mirador., p. 132-133

3   Traian Mager, Ţinutul Hălmagiului. Aspecte economice. Partea I, Arad, Tiparul Tipografiei Diecezane, 1928, p. 27

4   Ibidem

5   Mircea Timbus, „Situaţia industriei judeţului Arad între anii 1919-1944”, în Ziridava, nr. VI, Arad, 1976, p. 253, 265

6   www.gurahont.ro/pdf/Gurahont…., p. 163

 

Confecţionarea frânghiilor şi căpestrelor – un meşteşug pe cale de dispariţie

Meşterii care confec­ţio­nau căpestre şi frân­ghii erau foarte căutaţi odi­nioară. Nu lipseau de la nici un târg sau piaţă de animale şi se pare că împletitul funiilor şi căpestrelor le aducea un venit consistent. Oamenii satelor aveau multe animale şi era firesc să cumpere produsele acestor meşteri.

aa funii-int-300x169În prezent acest meşteşug devine istorie. Pieţele de animale s-au desfiinţat, iar în mediul rural tot mai mulţi săteni renunţă la creşterea animalelor. Frânghierii mai pot fi văzuţi astăzi doar în târgurile de la Pâncota, Gura­honţ şi Hălmagiu. Ei mai oferă încă spre vânzare produse autentice cum ar fi căpestrele pentru cai, mânji, vaci şi viţei, frânghii de diferite dimensiuni şi mărimi.

Căpestrele se confecţionau în felul următor: mai întâi erau pregătite firele. Acestea trebuiau pregătite în funcţie de ce produs finit se urmărea să iasă (căpăstru sau frânghie) şi întinse la dimensiunea respectivă. Apoi, cu ajutorul unei roţi acţionate manual, ele erau împletite. Operaţiunea se face cu ajutorul „lerului”, adică a unei bucăţi de lemn care are patru canale şi pe care erau fixate firele (câte unul în fiecare canal). El aluneca pe firele care se împleteau datorită acţionării roţii, în urma sa rezultând frânghia.

Pentru căpestre, firul rezultat era „croşetat” apoi pe un calapod. Existau trei mărimi de calapoade: pentru căpestre pentru cai mari, cai obişnuiţi şi mici. La fel era şi pentru mânji şi vite. Se fixa, în timpul croşetării şi o verigă din fier, iar la final căpăstrul  era bine legat pentru a nu se desface.

Frânghiile se făceau mult mai simplu, ele fiind gata imediat după împletirea făcută cu ajutorul roţii. Depindea însă şi aici grosimea lor. Dacă erau mai groase se împleteau mai multe fire, dacă erau mai subţiri, mai puţine. De obicei frânghiile pentru clopotele bisericilor se fac mai groase.

Materialul care se folosea pentru aceste produse era cânepă, dar în prezent datorită dispariţiei culturilor de cânepă, ea a fost înlocuită cu un material sintetic.

Vorbind despre meşteşugul lor, meşterii frânghieri spun că nu este o meserie grea, nu necesită mult efort fizic şi mai prezintă avantajul că marfa produsă nu este perisabilă şi poate fi comercializată oricând. Cu toate acestea, marea lor problemă este împuţinarea animalelor, lipsa pieţelor de animale şi concurenţa (mai nou au apărut, de altfel ca pentru mai toate produsele, şi varianta chinezească a căpestrelor).

Sorin Sabău

 

Viticultura în Ţara Zarandului (I)

Alături de pomicultură şi cultivarea viţei de vie are o lungă tradiţie pe dealurile de Vest ale Ţării Zărandului. Pentru secolul al XVIII-lea, un tabel centralizator din anul 1786 arată că suprafaţa de vie cultivată în Podgoria Aradului era de 14 319 sape[1]. Unitatea de măsură „sapă” este echivalentul unei suprafeţe care se putea prăşi de către un om într-o zi. Pentru Podgoria Aradului aceasta însemna cam 96 – 104 stânjeni pătraţi[2]. De la începutul secolului al XIX-lea, în domeniile alodiale, se va introduce sistemul de măsurători în iugăre (socotind 1500 de stânjeni pătraţi pentru un iugăr)[3].

De la sfârşitul secolului al XVIII-lea suprafeţele cultivate cu viţă de vie au sporit an de an. Un exemplu în acest sens îl oferă comuna Șiria unde în 1765 se înregistrau 509 sape, în 1771-1772 erau 648 sape, iar în 1834 suprafaţa cultivată era de 1500 de iugăre[4].

La începutul secolului al XIX-lea existau dealuri cu vii la Mocrea, Pâncota, Măderat, Agriş, Mâsca, Almaş (lângă Șiria), Galşa, Șiria, Covăsânţ, Cuvin, Miniş, Păuliş, Cladova şi Radna[5].

 Strugurii se culegeau de obicei la începutul lunii octombrie. La Mocrea, ei se culegeau de obicei între 5 şi 8 octombrie, pentru că după această dată începea anotimpul ploios iar boabele ar putea să putrezească. Înainte de cules se curăţau butoaiele cu frunze de nuc apoi erau spălate cu apă curată. În ziua culesului, în funcţie de suprafaţa de vie pe care o avea, proprietarul ducea în deal între 20 şi 100 de oameni, 6-8 ciubere, trei storcătoare (şeitaie) şi mai multe căzi. Storsul se face mai întâi de către doi oameni care calcă cu picioarele strugurii aflaţi într-o cadă de 200 de acaie. După aceea, tescovina rezultată era pusă în saci şi presată în storcătoare. Apoi, mustul, cu ajutorul găleţilor şi al pâlniilor, se turna în butoaie. Din tescovina rezultată după presare, în luna noiembrie se fierbea ţuică[6].

Culesul era o sărbătoare mult aşteptată de localnici. Se desfăşura cu bucurie, veselie, muzică şi multe focuri de ar­tificii[7].

Soiurile de struguri cultivate la începutul secolului al XIX-lea în Podgoriile Aradului erau: Bakator, Dinka, de Ardeal şi Alattermő[8].

Suprafeţe de vie aveau şi iobagii. La Măderat, „…în vremile bătrâne, sătenii – sau mai bine zis: proprietarii de vie, nu solveau nimica dare după vii, decât că, din rodul vinului dădeau 1/9 (a noua parte), adecă 8 acoave (1 acov – 56,5 litre) erau a proprietarului, iar al 9-lea era al domeniului. Dejma (decima) se aduna de către judele promontorial, – care pe atunci era pus în slujbă de directorul domenial – şi vinul adunat se transporta ori la Pâncota în pivniţele dominialim ori la birtu comunal[9]”.

În timp, cei mai mulţi dintre proprietarii de vie şi-au construit, pe locul unde aveau cultura, colne. Aici îşi ţineau vinul şi uneltele necesare la muncile de întreţinere a viţei de vie şi la prepararea vinului.

Sorin Sabău

  NOTE: [1] Kovach Geza, Țărănimea arădeană în perioada reglementarii urbariale din 1771 – 1776, în „Ziridava”, Arad, nr. VIII, 1977, p. 142 [2] Idem, Sisteme medievale pentru masurarea suprafetelor, în „Ziridava”, Arad, nr. IX, 1978, p. 63 [3] Ibidem, p. 64 [4] Alexandru Roz, Evolutia demografică a comunei Şiria pana la 1848, în „Ziridava”, Arad, nr. VIII, 1977, p. 119 [5] George Manea, Un manuscris din anul 1805 despre viticultura județului Arad, în „Ziridava”, nr. XIII, Arad, 1981, p. 327 [6] Ibidem, p. 332-333 [7] Ibidem, p.335 [8] Ibidem, p. 333 [9] Petru Vancu, Monografia comunei Maderat, Arad, Tiparul tipografiei diecesane gr-orientale romane, 1905, p. 49  

Pomăritul şi viticultura (II)

Dintre soiurile de prune întâlnite în Ţara Zărandului, amintim: prune roșii, ringlote (altoite), bistrițe, cărăndane, albe, grașițe. Dintre cireșe se remarcau cireșele moacre care aveau o pulpă vârtoasă cu un gust foarte concentrat și cireșele semisălbatice. Nucile erau și ele de o calitate foarte bună, deși de dimensiuni mai mici, aveau un conținut ridicat de ulei. Ele se exportau în Germania și America.

Pentru speciile autohtone, țăranii au denumit soiurile ți­nând seama uneori de culoarea fructelor alteori de perioada de coacere: prune albuțe, prune roșii, prune vinete, mere vio­rele, cireșe negre sau mere văratice, mere de sânpetru, pere iernatice.

Erau soiuri rezistente care țineau până primăvara târziu. Muntenii le păstrau în căpițele de fân sau uneori în livadă acoperite cu un strat gros de frunze. O parte din fructe erau duse la câmpie cu căruțele și vândute pe bani sau schimbate pe „bucate”. Transportul merelor și perelor nu punea mari probleme, însă pentru prune trebuia mare atenție. Când se transportau prune, se punea în căruță un strat de fân, apoi un strat de prune care se acoperea cu un strat de frunze de ferigă, apoi din nou prune acoperite cu frunze de ferigă. Prunele trebuiau vândute în 2-3 zile pentru că altfel începeau să curgă și să fermenteze. Cele mai bune soiuri de prune erau prunele bistrițe și cele albe. Se mai transportau și mere, pere și prune uscate. Se pare că muntenii preferă să ducă mai mult poame uscate deoarece nu se stricau. Intelectualitatea satelor (învățătorii, preoții), au avut de-a lungul timpului preocupări de ordin științific în cultivarea pomilor fructiferi, conștienți fiind că produsele acestea pot aduce un profit bun. „Sunt întregi ținuturi care trăiesc numai din cultivarea pomilor. Se înțelege, pomul cel mai mult cultivat este prunul, poate tocmai că e cel mai puțin gingaș, prin urmare cultivarea lui nu necesită multă grijă și pricepere. Acolo unde însă avem preoți și învățători mai harnici, ei înșiși pomologi, poporul se îndeletnicește și el cu sădirea și cultivarea și a pomilor mai nobili”.

Preocupările pentru dezvoltarea pomăritului au cunoscut o mare intensitate în perioada interbelică. Profesorul Traian Mager, ca om al locului și bun cunoscător al posibilităților de progres economic pe care l-ar putea aduce această activitate în regiune, cerea în anul 1928 înființarea unei școli speciale de pomărit la Hălmagiu cu pepinieră proprie, precum și unirea locuitorilor interesați într-o asociație profesională a pomicultorilor, crearea unei cooperative de consum și desfacere și a unei bănci populare.

În aceeași direcție acționa și Camera de Agricultură a județului Arad, care în pepiniera sa de la Centrul Pomicol Gurahonț, producea în anul 1942, 15000 de puieți de pomi, dorind ca în anii următori să ajungă la cifra de 30 000 de bucăți care să fie distribuți în zonă.

Mulțimea fructelor și calitatea lor, a făcut ca în anul 1934 să se înceapă, la Gurahonț, construirea unei fabrici de marmeladă care să valorifice producțiile însemnate de fructe din zonă.

Sorin Sabău

Pomăritul şi viticultura

Clima temperată şi pantele domoale, expuse la soare, au favorizat în Ţara Zărandului, încă din cele mai vechi timpuri, practicarea unor ocupaţii adiacente agriculturii: pomăritul şi viticultura.

La sfârşitul secolului al XVIII-lea, conscripţiile ne dau informaţii despre existenţa unor importante suprafeţe de livezi (numite prunişti) şi de cultură de viţă de vie, în acest areal. Astfel, în conscripţia din 1771 (la localitatea Şiria), într-o rubrică separată, erau trecuţi 133 de ţărani care dispuneau de 59, 4/8 măsuri de Pojon prunişte, plătind pentru acestea 9 florini şi 8 creiţari dijmă.

Prunii aveau o mare răspândire pe tot teritoriul României dar frecvenţa lor cea mai mare era în zona de deal. În secolul al XVIII-lea prunul deţinea locul întâi în culturile pomicole din Zărand, dar în secolul următor încep să se dezvolte şi culturile de măr şi păr, mai puţin însă cele de cireş şi vişin.

Înfiinţarea livezilor de pomi fructiferi oferea un mare avantaj. Pomii dădeau roadă în fiecare an, fără a cere munci istovitoare. Fructele se consumau ca atare, se puteau usca sau se făcea din ele marmeladă (liptari), cidru, oţet, vinars etc. Numărul pomilor fructiferi a crescut continuu şi a adus mereu foloase materiale proprietarilor.

Fabricarea_Vinarsului_5

Dacă până în secolul al XVIII-lea rachiul se producea mai mult din cereale, din această perioadă fructele încep să fie întrebuinţate pentru fabricarea industrială a acestuia.

Producerea vinarsului şi valorificarea lui însemna o sursă bună de câştig. Iobagii aveau şi ei dreptul la cârciumărit în funcţie de înţelegerea care exista între aceştia şi domnul de pământ. „Împărţirea crâşmăritului între stăpân şi iobagul său rămâne în domeniul dreptului privat, în domeniul obiceiurilor şi convenţiilor. E supusă deci, ca şi alte sarcini feudale, la acelaşi arbitrar al stăpânului”. Pentru iobagii din comitatul Arad, urbariul a prevăzut dreptul de a vinde vin şi ţuică de la 28 septembrie şi până la Crăciun, iar în unele cazuri chiar până la 23 aprilie.  Şi după desfiinţarea iobăgiei, domnii de pământ au păstrat o bună bucată de timp dreptul de acordare a cârciumăritului. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX cei mai mulţi deţinători de cârciumi erau evrei.

În culturile de pomi fructiferi s-au folosit atât soiuri nobile cât şi altoiuri pe pomi pădureţi. O hotărâre a ministerului agriculturii din 1891 stabilea pentru fiecare regiune soiurile de pomi nobili care urmau să se introducă, iar printr-o lege din 1894 fiecare comună era obligată să-şi înfiinţeze pepinieră comunală. Această iniţiativă a dus la o dezvoltare intensă a pomăritului în zonă. Dacă la 1896 o statistică a pomilor fructiferi înregistra, în zona Hălmagiului, 12 886 meri, 4 314 peri, 2 897 cireşi, 1 047 vişini, 41 892 pruni şi 4 645 nuci, după terminarea Primului Război Mondial, numărul acestora se triplase.

Dintre soiurile de fructe întâlnite în Țara Zărandului menţionăm merele: batule, cormoşe, şiculane, mere-verzi, mere-pere, pereşti, albe, acre, mustoase, marineşti, dungoase, verzi, bulzeneşti etc. În zonă au fost aclimatizate perfect soiuri nobile cum sunt merele şiculane, ranete, parmene, Tőrők Balint, batule, maşanschi.

Sorin Sabău