Avram Iancu (1824-1872)

Eroul Revoluţiei românilor din Transilvania de la 1848, este una din figurile emblematice, pline de mister. S-a născut la Vidra, în Munţii Apuseni din părinţi ţărani şi a studiat dreptul la Cluj. La 24 de ani, era deja cunoscut printre fruntaşii tinerei intelectualităţi româneşti transilvănene. În 1848 a fost unul din iniţiatorii şi organizatorii adunărilor de la Blaj şi conducătorul cetelor înarmate de români din Munţii Apuseni. Chipul şi personalitatea lui, asemănat de scriitorii străini cu Empecinado, eroicul apărător al ţărănimii spaniole în luptele cu Napoleon, ori cu Andreas Hoffer, ţăranul luptător din Alpii Tirolezi, a trezit entuziasmul pictorului Barbu Iscovescu fiind una din temele de adâncă meditaţie pentru Lucian Blaga. Iosif Vulcan spunea că numele lui Avram Iancu e programul naţiunii Române, un drapel sub care se vor aduna toţi românii adevăraţi. Nicolae Bălcescu l-a văzut neclintit ca granitul munţilor săi, iar Geo Bogza, un tânăr inspirat, cu pletele în vânt. De fapt, întreaga lui viaţă, a fost străbătută de un suflu romantic, care înrudeşte toate marile figuri ale secolului. Legende, istorioare, pilde, versuri înflăcărate sau pline de duioşie, sunt inspirate din viaţa tânărului avocat, devenit Crai al Munţilor şi erou proverbial. De aceea, un eveniment semnificativ din istoria Aradului, poate fi socotit şi prezenţa lui în acest oraş. În drumul său spre Viena, unde urma să susţină din nou revendicările românilor din Imperiu, la 7 august 1850, fostul conducător al oştilor de ţărani din Munţii Apuseni, a stat la hanul Mielul Negru. Ospătăria se afla la colţul intersecţiei Bulevardul Revoluţiei cu Str. I.C. Brăteanu. În scurtul său popas, Avram Iancu s-a întâlnit cu protopopul şi viitorul episcop al Aradului, Ioan Raţ, care avea misiunea de a întreţine legăturile între revoluţionarii români ardeleni şi cei din Arad. Numele lui Avram Iancu este legat şi de satul Cuvin din apropierea Aradului. Documentele vremii atestă faptul că în această localitate, pe strada principală, în locul unde se afla casa cu nr. 24, după evenimentele din 1848, au avut loc mai multe întâlniri ale conducătorilor români ai luptei pentru drepturi naţionale. În aprilie 1850, a fost proiectată aici organizarea unei adunări populare la care a fost invitat şi Avram Iancu. Deşi lipsesc documentele despre deznodământul evenimentelor, tradiţia populară relevă faptul că întrunirea a avut loc şi a fost condusă de îndrăgitul avocat.

 În august, 1929, regele Ferdinand I, participând la sărbătoarea omagială de la Ţebea, s-a închinat la crucea celor mai viteji prefecţi ai noştri, unde se află şi mormintele eroilor căzuţi în luptele pentru dezrobirea neamului de pe valea Crişului Alb. Locul a fost consacrat atunci ca Panteon al României.

Înfăţişarea eroului moţilor de la 1848, a rămas în memoria colectivă printr-o iconografie deosebit de bogată (1816-1854), e drept manieristă, care-şi are sorgintea într-un mic portret în ulei executat de Barbu Iscovescu şi datat 1849, cu inscripţia: «Avram Iancu de la Vidra, Prefect aurar gen» (eral) O imagine deosebit de picturală, ce prezintă fizionomia tânărului de 25 de ani, ceva mai îmbătrânit, mai matur decât anii săi, înfăţişat ca un bărbat în puterea vârstei, ce emană forţa unui vizionar şi conducător. În memoria eroului moţilor de la 1848, în municipiul Arad au fost ridicate două monumente, iar piaţa centrală a oraşului îi poartă numele.

 În 1987, avocaţii arădeni, în frunte cu Lazăr Dodeanu, au luat iniţiativa ridicării monumentului Avram Iancu, suportând costurile lucrării. Proiectul i-a fost încredinţat sculptorului Ioan Tolan, care a cioplit chipul semeţ al Craiului Munţilor în calcarul dur de Viştea. Sculptura, un altorelief într-un monolit, redă figura legendară a tânărului avocat într-o atitudine de revoluţionar şi comandant militar. Ea face corp comun cu stânca din care a fost decupat. În demersul său artistic, Ioan Tolan, a folosit ca model atât cunoscutul portret plin de demnitate şi măreţie semnat de Barbu Iscovescu cât şi tabloul arădeanului Francisc Baranyai aflat la Complexul Muzeal Arad. Căciula din blană de oaie brumărie cu fundul teşit pe sub care se strecoară spre umeri pletele, haina grea îmblănită pe dinăuntru cu nasturii mari decorativi, desfăcută peste piept şi pântece, pistoalele înfipte în chimirul lat şi lavaliera înnodată fluturând romantic spre stânga, sub gulerul larg al cămăşii, îl fac de neconfundat. Este Avram Iancu coborât din cărţile de istorie, înveşmântat în ţinuta devenită simbol pentru revoluţionarii români din Munţii Apuseni. Eroul este prezentat într-o atitudine calmă, subliniată prin fineţea trăsăturilor feţei, atent elaborate deşi şlefuite cu grijă. Expresivitatea chipului contrastează violent cu asprimea pietrei din care s-a născut. Duritatea şi neclintirea personajului se simt, pe măsură ce suprafaţa rocii este parcursă spre marginile ei abia atinse de daltă. Este o formă sugestivă de prezentare a portretului unui personaj legendar îndrăgit pentru demersurile sale politice, pline de curaj şi hotărâre. Masivitatea sculpturii se confruntă cu o puternică forţă artistică, demnă de evocarea figurii marelui erou.

Lucrarea a fost aşezată în 1988, pe suprafaţa parcului terasei Tribunalului judeţean, latura din spre sud a clădirii.

În 1980, conducerea Şcolii generale nr. 18 din cartierul Aurel Vlaicu, prin directorul său prof. Emililian Bran i-a comandat sculptorului arădean Emil Vitroel (1929-2001) un bust care să-l reprezinte pe Avram Iancu, devenit patronul instituţiei. Monumentul a fost dezvelit în parcul şcolii, printr-o ceremonie emoţionantă.

Horia Truţă

 

Aron Cotruş (1891 – 1961)

aron-cotrusViitorul diplomat şi scriitor, s-a născut în 1891, la Haşag (Târnava Mare), din familia preotului Aron Cotruş şi a Anei Isăilă. A studiat clasele gimnaziale la Blaj, liceul la Braşov, absolvind Facultatea de litere din Viena. În timpul Primului Război Mondial, Aron Cotruş, a lucrat în Legaţia Română din Roma. În 1919, s-a stabilit la Arad, ca redactor la ziarul Românul, preluând şi conducerea Bibliotecii Semănătorul. Colaborarea lui publicistică cu Aradul, după cum însuşi a mărturisit, a început însă din 1913, aici tipărindu-şi în 1915 şi primul volum de versuri, Sărbătoarea morţii. În perioada sa arădeană, fiind şi administratorul Teatrului a locuit în clădirea instituţiei, din Piaţa Avram Iancu nr. 22. Într-una din zile, directorul Mihai Fekete, l-a admonestat, publicând la avizierul instituţiei următoarele: „Văzând zi de zi murdăria din localul teatrului, invităm pe domnul Aron Cotruş să binevoiască a controla curăţenia şi a raporta”. În 1923, s-a căsătorit cu Elisabeta Szanto, o remarcabilă pianistă. Împreună au deţinut pe strada Eminescu, nr. 36, firma de comerţ cu vin denumită Vino, activitate sistată în 1926. La editurile din Arad, a mai publicat două volume: Versuri la Biblioteca Semănătorul (1925) şi În robia lor (1926), primind din fondul cultural al Primăriei, o subvenţie de 30.000 lei. Suma a fost stabilită de un comitet alcătuit din N. Mihulin, înv. Iosif Moldovan (Inspector şcolar), A.G. Nicoleanu (reprezentantul Ministerului de Finanţe) şi Victor Munteanu (reprezentantul Primăriei). În 1928 a fost ales preşedinte al Sindicatului Presei din Ardeal şi Banat, iar din 1930 a fost timp de mai mulţi ani secretar de presă pe lângă Legaţia României de la Varşovia. Numit în 1940 consilier de presă la Madrid şi în Portugalia n-a mai revenit la Arad, decât în 1942, pentru câteva zile. În această perioadă a fost şi directorul publicaţiei Frăţia de Cruce.

După prăbuşirea regimului antonescian (23 august 1944), s-a refugiat ca exilat politic în Spania, unde a devenit preşedintele Comunităţii Românilor şi director al revistei prolegionare Carpaţii, cu sediul la Madrid. În 1957, a emigrat în SUA, la Long Beach (California) unde a trăit până la sfârşitul vieţii în 1961. Rămăşiţele sale pământeşti, se află în cimitirul Crucea Sfântă din Mirada (California – SUA). În timpul exilului, s-a bucurat de o mare popularitate şi respect, fiind recunoscut ca un talentat poet al suferinţei şi un mare luptător împotriva împilării.

În semn de omagiere a poetului şi a marcării perioadei sale arădene, pe faţada dinspre Piaţa Avram Iancu a Teatrului Clasic „Ioan Slavici” (intrarea actorilor), a fost fixată o placă comemorativă, din bronz, cu efigia în relief a lui Aron Cotruş. Sub portretul poetului, modelat din faţă, a fost incizată informaţia: AICI A LOCUIT / POETUL / ARON COTRUŞ / 1891 – 1961. Sub text, ca element decorativ au fost marcate, două ramuri decorative de măslin. De asemenea, în Arad, o stradă îi poartă numele.

Poet mistic şi vizionar, cu un fizic uriaş de dac neînfrânt, Aron Cotruş face parte din familia gigantului apocaliptic. În opera sa se întâlnesc temperamentul vulcanic, frământarea epocii şi gustul neoromantic al expresionismului, adeseori cu aere de revoltă, ce merge până la instigare.

 

Ioane, ia seama bine/ ţara aceasta se reazemă pe tine…// Ioane/ eşti unul/ poţi fi milioane/ vrerile tale nenfrânte/ să nu le înspăimânte/ nici temniţa nici tunul…// Ioane/ tu eşti uriaşul/ ce poţi osândi la pierzare oraşul/ de trântori semeţi şi mişei/ numai să vrei…

Horia Truţă

 

In Memoriam

Lucian Cociuba

artist-pag-2De curând, arădenii au dus la mormânt pe Lucian Cociuba, personalitate respectabilă, profesor, grafician, ilustrator de carte, membru al Uniunii Artiştilor Plastici. S-a stins treptat, împins spre neant de o boală incurabilă care de ceva timp îl distrugea. A fost un om cult, onest şi plin de modestie. Un temperament de erudit neobosit, interesat de tot ce cuprinde marea sa pasiune – grafica de şevalet. Ne stăruie în memorie ultima lui „personală”, din primăvara anului 2013, expoziţie devenită pentru arădeni un semnal cultural notoriu. Tot atunci a fost prezentat publicului şi Farmecul baladei, un excelent album de artă, rod al unui travaliu artistic inspirat.

Timp de decenii, încărcat ideatic cu legendele cântecului bătrânesc, acest fiu al Târnovei, profesor la Liceul de Arte din Arad, a creat printr-o ţesătură complicată de linii, o operă originală, de mare fineţe. Unii critici i-au remarcat metafora, alţii dominanţa figurativului, ambele opinii fiind pe deplin justificate. Pornind de la real, ele trecea în mod constant dincolo de instantaneul fotografic, pătrunzând la esenţă pe care o prezenta prin simboluri. Suprapunea ca nimeni altul peste planul imediat al concretului, perspectiva mai îndepărtată a imaginarului. Folosind cu precădere linia, Lucian Cociuba surprindea mişcarea în ansamblul ei şi aceasta, nu doar în grafică, ci şi în pictură, pe care o practica, ce e drept, mai rar. Lumea lui este cea a vitejilor scoborâtori din miturile româneşti, autori ai unor nepieritoare fapte eroice, a unor fete frumoase dar cu destin tragic. Demersul său narativ este inconfundabil, exprimat prin simboluri clasice, sau subtile semne, care inspirat prezentate, au devenit convenţionale. Deşi vizual, personajele sunt abia descriptibile şi integrate într-un aparent univers oniric, ele sunt reale, trăiesc cu adevărat şi în lumea noastră.

Acum artistul e cu strămoşii săi eroi de baladă, îngropaţi şi ei pe undeva, dar care în mintea noastră, cutreieră în zborul cailor năzdrăvani crugul plin de mister creat de Lucian Cociuba.

Odihnească-se în pace!

Horia Truţă

 

Colonelul Radu G. Golescu (1817-1877)

Radu Golescu, sculptor Dumitru Paina (2004)Cunoscut sub porecla Cătana, Radu Golescu, face parte din prima generaţie de ofiţeri români formată în urma dispoziţiilor Regulamentului Organic. Primit în armată la vârsta de 16 ani, şi-a început pregătirea militară la batalionul Ucenia Comanda coordonat de ofiţeri ruşi.

Numit în guvernul provizoriu, în 22 iunie 1848 tânărul ofiţer a fost avansat la gradul de colonel şi numit comandant al Regimentului din Brăila. Câteva zile mai târziu, cinci companii ale acestui regiment au fost cantonate în Bucureşti pentru a primi Primul Drapel de luptă tricolor, pe culorile căruia, aşezate vertical, era înscrisă deviza: Dreptate şi Frăţie. La 13 septembrie, armata turcă, alcătuită din 5000 de pedestraşi, călăreţi şi tunari, au intrat în Bucureşti. În aceste condiţii, chiar după ceremonia înmânării drapelului de luptă, colonelul Radu Golescu, comandant al Regimentului 2 Infanterie şi al Garnizoanei din Bucureşti, la ordinul lui Cristian Tell, Şeful Oştirii Regulate, primul general al armatei române moderne, a concentrat forţele militare, în cazarma infanteriei din Dealul Spirii. A reuşit să mobilizeze Batalionul 1 din Regimentul 2 Infanterie, Compania a 7-a din Regimentul 1 Infanterie şi Compania de pompieri. Refuzând cererea lui Kerim Paşa, de a preda cazarma şi a se lăsa dezarmaţi, s-a declanşat lupta. În confruntarea militară, pierderile române au fost de 50 militari morţi şi 57 răniţi iar cele turceşti de 165 morţi şi 400 răniţi. În lupta inegală dintre revoluţionarii români şi turci colonelul Radu Golescu a fost grav rănit şi luat prizonier, fiind deţinut la Brussa (Turcia) până în anul 1853.

Episodul din Dealul Spirii constituie prima luptă pe care armata română modernă, renăscută în anul 1830, a angajat-o împotriva trupelor otomane intervenţioniste. După eliberarea din prizonierat, Radu Golescu, împreună cu fraţii săi, Alexandru şi Nicolae şi ceilalţi revoluţionari a luat calea exilului în Franţa, unde toţi, au dat un larg ecou internaţional idealurilor de unitate statală a românilor.

În anii care au urmat Regimentul 2 Linie, permanent reorganizat şi modernizat, s-a acoperit de glorie în Războiul de Independenţă (1877) şi în cele două conflagraţii mondiale.

La 20 noiembrie 1958, imediat după retragerea din Arad a trupelor sovietice, garnizoana din Cetate a fost ocupată de Regimentul 106 Infanterie dizlocat din Bistriţa. Această unitate, unde printre comandanţii de batalioane se regăseau maiorii Radu Golescu şi Cristian Tell, era de fapt continuatoarea sub diferite denumiri a gloriosului Regiment 2 Linie (Infanterie), constituit la Bucureşti, în 12 iunie 1830 din pandurii lui Tudor Vladimirescu, cu un efectiv de 1500 militari.

De-a lungul anilor, Unitatea din Cetate numită UM 01380, perfecţionându-şi structurile şi baza materială, a fost distinsă în 1961 cu premiul I pentru cea mai bine întreţinută cazarmă, iar în 1972, a obţinut locul II pentru asigurarea condiţiilor de instrucţie. A participat la campanile agricole din zona Aradului şi Balta Brăilei, la eliminarea efectelor inundaţiilor din anii 1970 şi 1975, pe şantierele Transfăgărăşanului, la Combinatul chimic Govora, Hidrocentrala Porţile de Fier, Canalul Dunăre – Marea Neagră, construirea centrului civic al capitalei şi altele.

Pe structurile acestei glorioase unităţi s-a format Brigada 19 Mecanizată Ziridava, şi Batalionul 191 Infanterie Colonel Radu Golescu.

În 2004, spaţiul verde al unităţii militare din Cetate, a fost înnobilat prin aşezarea unui monument din piatră şi bronz care prezintă portretul colonelului Radu Golescu. Este un omagiu adus unuia din ofiţerii fondatori ai armatei române moderne, patronimul batalionului militar local. Bustul a fost modelat şi turnat în bronz de către sculptorul arădean Dumitru Paina fiind prezentată realist figura eroului legendar, în ţinută militară de epocă, după un model preluat din pictura lui Constantin Lecca. Figura spiritualizată, cu trăsături regulate exprimă, sub uniforma simplă, nobleţe şi hotărâre. Soclul supraînălţat peste un postament patrulater, sub forma unei trepte, este placat cu marmură albă. Sub bust, pe soclu, a fost fixată pe marmură albă a fost incizat textul COLONEL / RADU G. / GOLESCU / 1814 – 1877 / COMANDANTUL / REGIMENTULUI / 2 LINIE.

Horia Truţă

 

Un intelectual rasat al Aradului – Mircea Timbus

Mircea TimbusCa expert arhivist, Mircea Timbus face parte din grupa acelor tehnocraţi ai naţiunii, ale căror competenţe nu pot fi puse la îndoială. Aprecierile unanime de azi au fost formulate treptat, după patru decenii (1959-1999) de sârg la Arhivele Statului din Arad, o prestigioasă instituţie teritorială care depozitează, administrează şi valorifică cultural memoria timpului, înscrisă în documente. O structură statală, aparent rigidă, încorsetată prin legi şi regulamente, despre oameni, locuri şi fapte, prezente în acte administrative, politice, religioase sau economice. Sunt gestionate sute de fonduri, care cuprind hârtii de mare valoare, organizate în aşa fel încât să poată deveni un principal izvor al istoriei sau ale unor drepturi juridice şi patrimoniale. O comoară aşezată ordonat în cutii sau între coperţi, pe rafturi lungi de mai multe mii de metri, constituind pentru naţiune un impresionant şi nepreţuit tezaur documentar. Cei care lucrează acolo, desfăşoară o muncă de mare răspundere, care solicită cunoştinţe complexe din varii domenii cu deschidere spre universalitate şi profesionalism.

Mircea Timbus şi-a câştigat meritatul prestigiu de care se bucură azi, printr-un travaliu tenace, dublat de erudiţie, calităţi formate în familie, desăvârşite la Liceul Moise Nicoară şi Universitatea din Iaşi. În îndelungata carieră arhivistică a parcurs multiple forme de perfecţionare profesională, în domenii unde suntem mai puţin familiarizaţi, dar absolut necesare profesiunii sale, aşa cum sunt: cronologia, diplomatica, istoria instituţiilor, sigilografia şi altele. Alături de acestea Mircea Timbus s-a istovit în dificile cursuri intensive de limbă şi paleografie germană, devenind, unul din foarte puţinii istorici români, care pot interpreta vechi documente în scriere gotică. Contribuţia lui Mircea Timbus în domeniul cercetării şi al valorificării acestor informaţii este esenţială, fiind desemnat să reprezinte instituţia arhivistică românească, la cea de a III-a Conferinţă Europeană a Arhivelor, organizată la Viena în perioada 10-15 mai 1993. Înaltul profesionalism şi temeinicele cunoştinţe profesionale, au fost argumente şi pentru numirea sa în echipele de experţi pentru cercetarea sistematică a documentelor privitoare la istoria poporului român şi a Cetăţii Aradului, din arhivele capitalei Austriei.

 Ca specialist este un puternic spirit critic, care străbate lesne până în miezul problemelor, cărora atunci când nu le dădea soluţii definitive, le luminează esenţial subiectul. Fire deosebit de sensibilă, se apleacă îndatoritor la observaţiile colegilor, chiar şi atunci când acestea sunt doar păreri aluzive lipsite de esenţă, evitând tonuri vehemente, care pot provoca polemici regretabile.

Lipsit de orgolii ieftine, Mircea Timbus, îşi continuă cu modestie prestigioasa activitate de cercetare istorică a acestor locuri. Este nelipsit la întâlnirile istoricilor, cuvântul său fiind socotit ca unul autoritar. Şi de ce n-ar fi dacă are în spate atâta competenţă?

Horia Truţă

 

Roboz (Rosemberg) Joszef fondatorul primei Şcoli de ortofonie din Arad

97_mediumÎn toamna anului 1884, a sosit în Arad, Rosemberg Joszef (n. 1864, Dunapataj – m. 7 aprilie 1908), un tânăr învăţător evreu (20 de ani), cunoscut după foarte puţin timp, sub numele de Roboz. Deoarece, în clasa unde funcţiona, a avut câţiva elevi surdo-muţi şi bâlbâiţi, ocupându-se în particular de pregătirea lor a devenit reputat prin rezultatele obţinute. De aceea, ideea înfiinţării în Arad a unei şcoli speciale pentru surdo-muţi, propusă de el chiar în acel an (1884) a fost preluată şi susţinută oficial de Arpad Varjassy viitorul director al Palatului Cultural (1913). Clădirea finanţată de către Consiliul local a fost inaugurată pe strada George Bariţiu la 1 octombrie 1885, primăria alocând în continuare pentru funcţionare o importantă subvenţie. Astfel a fost înfiinţată la Arad, sub conducerea învăţătorului Roboz Joszef, una din primele instituţii de surdo-muţi din monarhia austro-ungară. În perioada sa arădeană (1885-1894), Roboz Joszef, pe lângă faptul că a dotat şcoala cu o bogată literatură de specialitate, a scris şi publicat şapte cărţi destinate educaţiei surdo-muţilor. În elaborarea lor, a colaborat cu laringologul arădean Szekely I., studiind, în prima fază, defectele de vorbire ce trebuiau corectate, ajungând la concluzia că problemele fiind de natură psihologică Şi nu anatomică, tratamentul trebuia să fie adecvat. După mai multe încercări, cei doi cercetători, au pus la Arad, în 1891, bazele primului Institut Ortofonic din Unga­ria. Tot atunci, Roboz Joszef, a sintetizat rezultatele obţinute, în acest domeniu, editând la Budapesta primul manual de logopedie din Ungaria, cu titlul: Predarea scris-cititului pe baza metodelor psihologice de examinare. Cercetările fiind dezvoltate, în 1894 Roboz a editat tot la Budapesta, manualul de mare succes: Vindecarea bâlbâiţilor.

Realizările sale, devenind cunoscute, în 1894 Roboz Joszef a fost numit, Inspector ministerial pentru institutele de surdo-muţi şi responsabil cu organizarea unor cursuri speciale pentru formarea specialiştilor defectologi. După un an (1895) i s-a încredinţat chiar, funcţia de director al Şcolii din Vacz, cel mai mare institut de surdo-muţi din Ungaria. În anii care au urmat, a conferenţiat pe această temă, a scris cărţi de metodica vorbirii şi citirii de către bâlbâiţi propunând guvernului iniţiativa întocmirii unei legislaţii specifice. O boală grea, l-a determinat în 1899, să se retragă din toate funcţiile, refugiindu-se la o şcoală de surdo-muţi din Timişoara, de unde, în 1906 a fost nevoit să se pensioneze. A murit la Cluj, la 7 aprilie 1908, în vârstă de doar 44 ani.

La Arad, cercetările asupra bâlbâiţilor, începute de Roboz Joszef au fost abandonate. Din lipsă de specialişti şi interes finanţarea nu a mai avut justificare. În perioada interbelică (1922-1936), şcoala s-a transformat în aşezământ pentru asista­rea nevăzătoarelor minore şi adulte. Programul cuprindea atât cunoştinţe teoretice (citit, scris în sistemul Braille, cunoştinţe de istorie, ştiinţele naturale, geografie, religie), cât şi practice. Fetele erau învăţate să împletească scaune şi alte obiecte, din trestie, paie de orez, sau nuiele, să croşeteze şi să toarcă lâna. După război, în 1947, şcoala a funcţionat sub numele de Aşezământul Oarbelor Majore din Arad. În 1959 programa a fost extinsă înfiinţându-se clase de masaj şi şcoală profesională cu durata de cinci ani, fiind dezvoltat cartonajul, care după 1964, a devenit  profesie importantă, fiind importat utilaj modern.

După 1989, datorită deselor şi neinspiratelor reorganizări, activitatea şcolii a fost redusă, clădirea fiind atribuită  Centrului Cultural Judeţean, în cadrul căruia funcţionează azi şi Şcoala Populară de Arte.

Horia Truţă

Fabian Gabor

Bustul lui Fabian GaborSpirit viu al vieții intelectuale a­­­rădene Fabian Gabor (1795-1877) de la începutul secolului al XIX-lea, a fost un remarcabil scriitor de expresie maghiară, traducător din limbile clasice, istoric şi om de cultură, deputat, membru al Academiei de Ştiinţe Ungare, judecător şi administrator al Bisericii Reformate din Arad. Născut la 28 decembrie 1795 în Voros Berenz din comitatul Veszprem (Ungaria), după încheierea studiilor juridice, a fost consilierul familiei Bohuş din Şiria, avocat la Buda, în final stabilindu-se la Arad. După înăbuşirea revoluţiei maghiare (1848-1849) în timpul căreia a fost deputat în Parlamentul de la Budapesta, a pribegit prin comitatele Arad şi Bihor, fiind condamnat la domiciliu forţat. S-a afirmat ca scriitor târziu prin traducerea în limba maghiară a lucrărilor Democraţia americanului de Tocquerville şi Pedagogia lui Heinsius, urmate de Scrisorile lui Cicero, Rhetoricum şi Phi­losophicum ale aceluiaş autor (1865), balada lui Titus Lucreţius Carus, Despre natură (1870), Argonauticonul lui Caius Valerius Flaccus (1873), Jurnal de călătorie al lui Rutilius Claudius Numatianus (1874) şi o antologie cu poeziile lui Lucreţius şi Valerius (1874). Arădenii îi sunt recunoscători mai ales pentru monografia istorică a oraşului, întitulată: Arad Varmegye leirasa, al cărui prim-volum a fost tipărit la Buda (1935), cel de al doilea rămânând în manuscris. Ca membru în comitetul de conducere al comunităţii calviniste (reformate), a donat mari sume de bani pentru construirea bisericii din Arad-centru (1847-1852) de pe strada Mihai Eminescu.

În semn de omagiu, comunitatea arădeană maghiară, i-a ri­dicat două monumente şi o placă comemorativă. Astfel, în 1911, la împlinirea a 35 de ani de la trecerea sa în nefiinţă la comanda societăţii Kolcsey prin secretarul Szollosy Istvan bustul lui Fabian Gabor, cioplit în piatră de sculptorul Philipp Iştvan a fost aşezat pe soclu şi expus într-un aranjament dendro-floricol special conceput, de arhitectul Locz I. pe Bulevard, în dreptul Bisericii Evanghelice Lutherane (Biserica Roşie). Tot atunci a fost dezvelit şi bustul lui Csiky Gergely realizat de acelaşi autor. Din nefericire, ambele au fost demolate în 1934. Lucrurile s-au petrecut în felul următor: în septembrie, 1934, dr. Parecz Bela, membru în Comisia interimară a Municipiului Arad (Consilier), a comunicat faptul că un infractor necunoscut a luat cu forţa de pe soclu, bustul lui Fabian Gabor. Solicitând în şedinţa Comi­siei Interimare (Consiliul Local) din care făcea parte, o Hotărâre pentru restaurarea statuii şi înaintarea unui denunţ penal pentru aflarea şi pedepsirea făptuitorului, la 23 noiembrie 1934 i s-a comunicat că aceste monumente au fost deja demolate şi păstrate la Palatul Cultural, pe motiv de „oportunitate şi pentru asigurarea liniştei populaţiei, considerându-se că prin prezenţa lor sunt jignite sentimentele naţionale româneşti”. În protestul său, dr. Parecz Bela a susţinut că „acest lucru este fals, deoarece, personalităţile în cauză nu au fost oameni politici. Prezenţa acestor busturi, s-a arătat în continuare, nu au atins sentimentele româneşti ale lui Vasile Goldiş şi Ştefan Cicio-Pop, făuritorii ţării şi nu le-a jignit sentimentele lor naţionale timp de 15 ani, deşi le-au văzut aproape zilnic. Vandalizarea bustului lui Fabian Gabor, în loc să aibă ca urmare urmărirea şi pedepsirea infractorilor a dus la hotărârea demolării celor trei monumente”.

În 25 mai 2008, la peste 130 de ani de la dispariţia lui Fabian Gabor un alt monument avea să-i eternizeze memoria. În pre­zenţa oficialităţilor locale, reprezentanţi ai cultelor, administraţiei şi UDMR, în faţa Bisericii Reformate (Strada Mihai Eminescu) a fost dezvelit bustul care-l înfăţişează într-o zâmbitoare tinereţe, creaţie a sculptorului arădean Kocsiş Rudolf (n. 1963, Chișineu Criș). Înseamnă că oamenii din oraşul unde a muncit peste trei decenii nu l-au uitat.

Autorul este cunoscut arădenilor prin statuile și busturile: Pieta (Țipari-Sintea Mare, 1992), Moise Nicoară (Arad, 2002), Sfânta Gizela (Arad-Gai, 2009), Csyiky Gergely sau restaurările monumentelor Libertatea (Arad, 2005), Trinitatea (2005) și altele. Portretul transpus în bronz de Rudolf Kocsis după câteva gravuri de epocă şi imaginaţia pictorului arădean Frigyes (Frederich) Balla va domina timpul. Fiindcă ce altceva este un monument decât imaginea artistică menită să perpetuieze personalităţi sau evenimente remarcabile.

Horia Truţă

 

Alexandru Th. Stamatiad

Portet de C. Artachino (1920)S-au împlinit 60 de ani de la dispariția lui Alexandru Th. Stamatiad (1885-1956), unul din profesorii Liceului „Moise Nicoară”, veniţi la Arad în 1919, pentru a întării corpul profesional al şcolii româneşti de după Marea Unire. Pleiada marilor tribuni şi scriitori ardeleni era încă vie, dar nu erau slujbaşi suficienți pentru ocupare a posturilor noilor instituţii create și dezvoltate după întregirea țării. Născut în capitală, Al. Th Stamatiad, era văr cu pictorul Theodor Pallady şi descendent, prin mamă, din familia Ghiculeştilor. La Arad, a predat la Liceul Moise Nicoară timp de aproape un deceniu (1919 – 1928), limbile română şi franceză, dovedindu-se un autentic erudit, exigent şi pasionat pentru activitatea didactică. Prima sa întâlnire cu Aradul, s-a derulat în aprilie 1911, la hotelul Crucea Albă cu prilejul unei prestigioase şezători literare a Societăţii Scriitorilor Români.

După debutul în poezie (1904) şi apariţia primului volum de versuri întitulat: Din trâmbiţe de aur  (1910), a fost perceput ca un poet simbolist, puternic influenţat de Alexandru Macedonschi. În creaţia literară se simte grandilocvenţa, preţiozitatea, efectul sonor al cuvintelor şi exotismul. Distincţia acordată de Societatea Scriitorilor Români în 1923, pentru volumul Cetatea cu porţile deschise, urmată de premiile Ministerului Artelor (1923) şi Academiei Române (1935), pentru volumele Pe drumul Damascului şi Peisagii sentimentale, alături de Premiul Naţional pentru Poezie (1938), au confirmat, consacrarea lui Al. Th. Stamatiad ca poet, prozator şi publicist. A fost perceput în epocă ca scriitor impulsiv care şi-a hrănit talentul cu o lectură bogată şi aleasă. A scris în versuri impecabile adevărate „simfonii” ca un reper al eleganţei în poezie şi măiestria folosirii parabolelor. Fără a fi pătruns de misticism, a enunţat proprii psalmi amintind, prin rotaţia litanică a cuvintelor de cântecele sacre. Opera sa de parnasian mult mai senin decât a magistrului său Alexandru Macedonschi, este completată prin traduceri din clasici ai literaturii universale: Charles Baudelaire, Oscar Wilde, Maurice Maeterlinck, Edgar Allan Poe, Omar Khayam şi antologiile din poezia chineză şi japoneză. Sub îndrumarea sa, ca elev în liceu a debutat cu tălmăciri din Thomas Moore, şi viitorul poet Mihai Beniuc, care ulterior va traduce mult din G.Apollinaire, Ch. Baudelaire, J.W. Goethe, V.V. Maiakovski, P. Neruda. De asemenea l-a încurajat la debuturile locale, pe tânărul Petre Pascu (n.1909, Semlac), poet din deceniul şase-şapte al secolului trecut.

 La Arad, pe lângă activitatea didactică, Al. Th. Stamatiad, a fost un constant colaborator al revistei culturale Hotarul. După activităţi binefăcătoare în cultura arădeană, nu lipsite de oprelişti din partea administraţiei româneşti de curând instaurate, la 15 martie 1924 a înfiinţat revista lunară Salonul Literar, cu sediul pe strada Calvin nr. 10. Solicitând sala Palatului Cultural pentru o Şezătoare, primăria i-a comunicat acordul anexându-i o notă cu o sumă exorbitantă drept chirie, în timp ce frecventele sale prestaţii culturale gratuite, erau uitate. Din lipsa resurselor financiare nici publicaţia editată cu mult sârg nu a rezistat mult timp, ultimul număr fiind editat în mai 1926.

 Stabilindu-se la Bucureşti, a publicat până la sfârşitul vieţii (1956), în publicaţiile culturale ale vremii: Revista Fundaţiilor Regale, Universul Literar şi altele, alături de nume prestigioase ale literaturii române.

Horia Truţă