Aspecte privind structura jocurilor tradiţionale din Tauţ şi Minişel

De la jucăuşul Ioan Mureşan din Minişel ce dispune de o măiestrie interpretativă deosebită am reuşit să identific peste 30 de figuri de joc precum şi variante ale acestora.

Elementele cinetice predominante la Ardeleana din Minişel sunt: plimbări bilaterale, paşi tropotiţi şi pinteni, învârtiri în perechi, întoarceri pe sub mână, treceri ale fetei în jurul băiatului.

În aceste localităţi situate în zona montană, învârtirile în perechi sunt mai simple, executându-se pe 8 măsuri muzicale.

Atât motivele coregrafice cât şi cele muzicale se organizează în general pe câte două măsuri, schemă pe care se debitează şi strigăturile hepta şi octo-silabice.

Jocul se desfăşoară în perechi în şir şi liber pe suprafaţa de joc.

Plimbările bilaterale sunt lungi cu predominanţă a paşilor tropotiţi. În cadrul acestor forme de mişcare apar paşi încrucişaţi la spate după cum se va observa din partiturile coregrafice descrise mai jos.

Remarcăm aici o figură de joc numită Împletita deosebit de aspectuoasă în care apar paşi încrucişaţi la stânga ce se încheie cu pinteni dubli la podea.

Datorită acestei structuri, majoritatea jocurilor din această arie folclorică se suprapun concordant pe muzică, frazele muzicale corespund cu cele coregrafice. Cele trei mari grupe de jocuri se încadrează în această categorie.

Melodiile jocurilor cântate de taraful din Minişel sunt alcătuite din mai multe bilinii, fiecare constituită din opt măsuri. Unele dintre Ardelene sunt formate din 16 până la 64 măsuri, iar jocul este alcătuit din două sau patru măsuri coregrafice.

Viorel Nistor

 
Istoria Aradului în oglinzi mişcătoare Nicolaus Olahus şi prepozitura arădeană

Pe Nicolaus Olahus (născut la Sibiu în 10 ianuarie 1493 – mort la Pojon/ Bratislava, după 15 ianuarie 1568), umanist de talie europeană, fiu al unui tată român – Ştefan, originar din Orăştie, înrudit cu familia domnitoare în Valahia a Drăculeştilor – şi o mamă maghiară, Barbara Huszár, din familia lui Ioan de Hunedoara, exegeţii l-au tratat inconsecvent. Unii, nedorind să ia seama la destinul care l-a legat de Ungaria şi de catolicism, au văzut în el doar un exponent al umanismului românesc. Alţii, dispuşi, dimpotrivă, să ţină cont doar de acest aspect, au trecut cu prea mare uşurinţă peste afirmarea fără reticenţe de către Olahus însuşi a originii lui româneşti, ca şi peste semnificaţia semnăturii lui cu numele de Nicolae Românul. Valoarea activităţii lui culturale, depăşind graniţele etnice, precum şi ideologia umanistă la care a aderat, permit considerarea lui drept „cetăţean al lumii” timpului lui, al epocii Renaşterii europene şi reprezentant al acelor elite româneşti care s-au racordat la circuitul cultural latin, şi deci occidental, al Europei timpului. Aceste trăsături îndreptăţesc prezenţa lui Nicolae „Vlahul” atât în istoria culturii maghiare, cât şi în cea a culturii româneşti, traiectoria lui cărturărească fiind semnificativă pentru Renaşterea central-europeană, pe care a ilustrat-o laborios şi cu expresivitate.

Se pare că Olahus, cel care a devenit primatul Ungariei, nu a cunoscut în mod direct zona Aradului. Ea aparţinea, totuşi, prin istoria ei politică, Ungariei medievale, intrând în atenţia lui în pofida mai recentelor vicisitudini rezultate de pe urma colapsului politic al regatului sub loviturile turceşti.

Autor al scrierii istorico-etnografice Hungaria (1536), al lucrării despre Attila (1537), dar şi al unui Chronicon, Olahus se ocupă în prima dintre lucrările pomenite – care este şi cea mai cunoscută – de fosta Dacie şi de ţările formate pe teritoriul ei: Moldova, Ţara Românească şi Transilvania. În capitolul al XVI-lea autorul găseşte prilejul să se refere şi la Arad: „… Mai la sud […] se află orăşelele Şimand, Sfântul Paul, prepozitura de Arad de faimă considerabilă…” (textul şi principalele date despre autor provin din Călători străini despre ţările române, ed. de Maria Holban, I, Bucureşti, p. 496), după ce, mai înainte, pomenise „… prepozitura şi biserica colegială de Arad…” (ibidem, p. 491).

Nicolae Olahus îşi scria cartea în vremea pribegiei lui, alături de regina Maria de Habsburg, la Augsburg şi la Bruxelles. Nu este, deci, de mirare că în memoria celui care urma să devină arhiepistop de Strigoniu (Esztergom) stăruiau nişte amănunte menite să sublinieze importanţa Aradului în linie bisericească: aici era sediul unei prepozituri de o faimă considerabilă şi tot aici se afla biserica colegială de Arad, adică biserica în care oficiază colegiul canonicilor arădeni. Faţă de Arad – care era, în acel timp, Orodul plasat în zona comunei Vladimirescu (Glogovăţ) –, cealaltă menţiune de localitate, Şimandul, pe care Olahus îl descria în alt loc ca pe un soi de curte a miracolelor, plin de cerşetori şi de inşi dubioşi, s-a bucurat de mai multă atenţie din partea lui, deşi rândurile dedicate acestuia descriau oroarea unei comunităţi umane respingătoare prin statutul şi rolul ei social.

 

Ovidiu Pecican

Agenda Centrului Cultural Judeţean Arad – noiembrie 2016

.

Expoziţie Naţională de Pictură Naivă – 40 de ani de la primul salon de pictură naivă la Arad

Sala Clio, 4 noiembrie

Organizatori: Consiliul Judeţean Arad, Centrul Cultural Judeţean Arad

Intâlnire cu personalităţi – actriţa Manuela Hărăbor prezintă „Pădureanca”, capodopera cinematografiei române

Arad, Cinematograf „Arta”, 4 noiembrie;

Organizatori: Consiliul Judeţean Arad, Centrul Cultural Judeţean Arad

.

Zilele Culturii Austriece la Arad, 7-9 noiembrie 2016

Organizatori: Ambasada Austriei Bucureşti, Consulatul Austriei Timişoara, Forumul Cultural Austriac, Musikforum Europa, Consiliul Judeţean Arad, Centrul Cultural Judeţean Arad

Program manifestări:

7 noiembrie – Conferinţa „Femeia în societate, cultură şi ştiinţă”, vernisaj expoziţie „Patria Marilor Fiice”

8 noiembrie – proiecţie film „Tricky Women”

9 noiembrie – proiecţie film „Pianista” –prezintă Irina Margareta Nistor

.

Salon Internaţional „Ars Fotografica”, ediţia a XVI-a

Arad, 15 noiembrie

Organizatori: Foto Club Arad, Consiliul Judeţean Arad, Centrul Cultural Judeţean Arad

.

Arad – Urbanizare şi modernizare, 110 ani de la inaugurarea căii ferate Arad – Podgoria, 70 de ani de la funcţionarea primelor tramvaie electrice

Organizatori: Societatea de Ştiinţe Istorice din România – Filiala Arad, Consiliul Judeţean Arad, Centrul Cultural Judeţean Arad

     

Gheorghe Schwartz: refugiul ca miză literară*

Gheorghe Schwartz este poate cel mai productiv prozator al generaţiei sale şi autorul unei epopei, unică în literatura noastră, Cei O Sută. O suită de cărţi de povestiri şi romane au pregătit această viziune a omului universal, văzut într-o sută de personaje ale istoriei. După încheierea acestei serii de romane, prozatorul arădean nu s-a oprit, cum s-ar fi aşteptat unii cititori şi critici, ci continuă să scrie în acelaşi ritm infernal, al ucenicului neascultător, al „martorului” rebel, al creatorului de ficţiuni, după o strategie a jucătorului (care a avut de câştigat şi de pierdut în cariera sa literară), un fin psiholog care încearcă să stăpânească maşinăria inventată. Miza jucătorului a fost în primul rând ficţiunea pură, total desprinsă de biografie) şi vocaţia constructivă a naraţiunii bazată pe joc, pe enigmă, pe un anumit cifru. O formulă inspirată, poate, din pasiunea autorului pentru jocul de şah şi din studiul practicilor oculte şi al filosofiei comportamentale.

Romanul recent, Insula Zu, scris după trei volume de povestiri („vocalize”, cum le numeşte autorul), dezbate problema trăirii experienţei fundamentale a individului, în copilărie, când personajul principal, Radu V. Pop, devenit ulterior Robin Roby Boy, a trăit momentul decisiv al vieţii sale, la 3-4 ani şi a vizionat, din întâmplare un film a cărui acţiune se petrece într-un ostrov:

„Unii oameni trăiesc în adolescenţă experienţa vieţii lor, întâmplarea le colorează întregul destin, alţii la vârsta deplinei maturităţi, mulţi niciodată. Robin Roby Boy, cunoscut drept Radu – Radu V. Pop –, şi-a trăit momentul decisiv deja în copilărie, chiar la „vîrsta mică” (…) Într-o zi, Robin, pe atunci încă doar Radu, a fost la cinematograf cu clasa fratelui mai mare şi a văzut un film a cărui acţiune se petrecea într-un ostrov. Un ostrov acoperit de verdeaţa cea mai verde oglindindu-se în apa cea mai albastră, un peisaj cum doar pe peliculele cele mai performante poate fi văzut.”

Psihologul Gheorghe Schwartz vrea să speculeze asupra predestinării individuale şi transformă momentul esenţial al vieţii în miză literară. „Insula Zu” nu este altceva decât refugiul misterios al protagonistului şi teritoriul său exclusiv care îi pecetluieşte soarta. Acolo, într-un imaginar determinat de subconştient îşi construieşte un palat misterios, conceput după reguli ciudate. Acolo el se simte un fel de genius loci şi are totul sub control. Acolo unde savantul câştigă în speculaţii şi tururi de magie, prozatorul pierde în articularea personajului real. Proiecţie a locului ideal, al numărului de aur, insula nu oferă fericire decât lui Radu-Robin, figură a spiritului creator divizat, schizofrenic. Toţi prietenii şi iubitele pe care îi iniţiază în acest spaţiu matricial, corespondenţă a timpului de „ACUM”, nu reuşesc să se adapteze şi eşuează în tentativa lor. Experienţa refugiului pe ostrov îi ordonează viaţa şi relaţiile cu ceilalţi şi îl face să descopere câteva principii ale vieţii trăite ca o regulă de aur: „fiecare individ să se învârtă în cercul lui, să nu pătrundă niciodată în cercul altuia”… Învăluită în schemele savante ale principiilor şi sclava unui cifru, fiinţa îşi pierde profilul precar şi trăsăturile omeneşti şi devine o piesă dintr-un angrenaj, o piesă pe tabla de şah. Insula Zu e cercul iniţiatic unde nu există certuri, duşmănii, rivalităţi sau idealuri de nerealizat. Romanul are în formula sa o teză pe care o ilustrează în stilul povestirilor filosofice ale lui Voltaire.

Palatul misterios de pe insula Zu ne aduce aminte de povestirea Castelul albastru din volumul omonim, apărut în urmă cu 30 de ani. Organizarea bibliotecii ideale îi prilejuieşte lui Robin o adevărată incursiune prin istoria civilizaţiei şi dezvoltă complexul borgesian. După cum, discuţiile şi dezbaterile cu prietenii atacă temele recurente ale cărţii: timpul, boala şi moartea.

 

* Gheorghe Schwartz, Insula Zu, (roman), Ed. Tracus Arte, 2016

 

Gheorghe Mocuţa

Istoria Aradului în oglinzi mişcătoare

Drumul pe Mureş al sării

Deşi născut în Boemia, Hans Derschwam (născut în 1494, la Brux, în Boemia şi decedat în 1568 sau 1569, la Častá sau Schattmannsdorf, în Slovacia) a ţinut să sublinieze originea moravă a familiei lui, adăugându-şi la nume specificarea „de Hradeczin”. A studiat la Leipzig, la Viena şi poate şi la Roma. După ce l-a slujit o vreme pe Tamás Bákocz, primatul Ungariei, Dernschwam i s-a alăturat lui Hieronim Balbi, tutorele regelui maghiar minor Ludovic al II-lea (1516 – 1526).

Prin anul 1518, tânărul Dernschwam devine angajat al unei întreprinderi preocupată de extracţia şi de prelucrarea minereului de cupru şi de argint, în spatele căreia se ascund însă marile interese financiare ale casei Jacob Fugger.

Zece ani mai târziu, Hans Dernschwam a fost printre cei trimişi să inspecteze modul în care se lucra în minele de sare din Transilvania, pentru a putea apoi face activitatea lor mai spornică. Raportul lui din august 1528 către reprezentantul Fuggerilor de la Buda este un izvor valoros pentru cunoaşterea condiţiilor de muncă din ocnele medievale.

În cuprinsul textului respectiv apar şi unele ştiri despre Arad. Refăcând itinerariul sării transilvane spre Tisa şi urmărind etapele transportului sării pe râul Mureş spre vărsarea sa, Dernschwam notează: „…Apoi urmează drumul mai departe pe apele Mureşului, ieşind de la Lipova pe lângă un târguşor numit Arad, unde sunt «franciscani zocolanţi şi canonici»” (textul şi principalele date despre autor provin din Călători străini despre ţările române, ed. de Maria Holban, I, Bucureşti, pp. 256-295).

Aşadar, pentru funcţionarul din Boemia, Aradul – numit de el Aradot – este un târguşor, şi aceasta într-o enumerare incluzând „castelul” Deva, „castelul” Vărădia, „castelul” şi „târgul” Lipova, „castelul” Pecica şi „castelul, târgul şi episcopia” Cenad. Astfel privite, Cenadul în primul rând, iar apoi Lipova, sunt superioare Aradului prin importanţă – strategică, economică, religioasă.

Din acest târguşor al Aradului, atenţia selectivă a funcţionarului catolic reţine prezenţa călugărilor misionari (zocolanţi) aflaţi aici pentru a-şi exercita misiunea în zona Mureşului inferior. (Să nu se uite că Aradul despre care vorbeşte Hans Dernschwam este, de fapt, Orodul de la Glogovăţ alias Tudor Vladimirescu, unde în evul mediu exista un convent monastic.) Alături de zocolanţi se găsesc însă, desigur, şi canonicii obişnuiţi, asigurând continuitatea vieţii religioase catolice de zi cu zi.

Inclus pe traseul sării, târguşorul Arad survenea după fortificaţiile de la Deva, Vărădia şi Lipova, înainte de cea de la Pecica şi de centrul de la Cenad. Imaginea sintetică şi fugitivă pe care o lasă despre zona arădeană raportul omului Függer-ilor este aceea a unei geografii economice şi politice în curs de modificare, căci Cenadul – care încă mai domina, din punct de vedere religios şi juridic, partea de câmpie bănăţeană a cursului Mureşului inferior, urma curând să îşi reducă semnificaţia politică, lăsând locul unei dezvoltări superioare pentru alte aşezări. Faptul s-a datorat nu numai cauzelor politoco-militare, precum dominaţia otomană, ci şi concurării comerţului cu sare de succesul altor resurse specifice zonei. Se ştie că în sec. al XIX-lea deja zona arădeană se remarca printr-o prosperitate datorată comerţului cu grâne şi cu animale.

Ovidiu Pecican

 

Cornel Marandiuc, octogenarul

01marandiucLa 80 de ani, decanul de vârstă al prozei arădene, nonconformistul care a încercat să combine literatura de aventuri cu S.F.-ul şi jurnalul de război al cavalerilor de pe bimotoarele de asalt cu poezia unei romantice sălbăticii, îşi publică, într-un ultim asalt, cărţile de proză şi poezie pe care le-a scris în ultimele două decenii. O face cu sentimentul înstrăinării faţă de o lume pe care nu o mai poţi înţelege: Şi aterizam cuminţi cu soarele în faţă, Romantica sălbăticie, Neştiutele aripi ale câmpiei şi No signal.

Volumul de poeme No signal, publicat la Azbest Publishing, Şiria, în 2015, e un strigăt în deşert, e protestul omului care a cunoscut şi a experimentat pe propria piele – cu vizibile efecte – dramele secolului XX. Preludiul acestei cărţi se numeşte Ard planetele, o poezie cu mesaj, ca aproape toate celelalte şi se deschide cu poemul intitulat sugestiv şi crud, S-a sinucis calul lăptarului…: „Calul lăptarului s-a împuşcat/ Şi iarăşi ard vreo trei planete/ Întreaga noapte s-a strâns apă/ Şi sânge de la robinete// Şi pompierii au plecat/ Pe biciclete şi corăbii/ Cu lapte, sânge, bulion/ Cu căngi, furtunuri şi mătănii// Să stingă focul izbucnit/ Pe cele trei planete mari…”

Obsesia sfârşitului, obsesia focului şi a apei, a distrugerii şi a războiului, îşi găsesc în Cornel Marandiuc un bun moralist, desuet şi sentimental, care ţinteşte şi sădeşte în sufletul cititorului, ultimul mesaj umanist:

„Gibraltaro, nu te speria/ Vom rezista/ Cu sângele nostru planeta vom stinge/ Cu mâinile o vom re-rotunji, ca pe o minge/ Şi ultimul pom, pe care l-am ţinut, în poezie, ascuns/ spre a reînvia pădurile va fi îndeajuns…” Gibraltara şi Sârboaica sunt numele eroi-comice ale iubitelor, martori ale unei biografii atât de zbuciumate. În continuare, protestatarul vehement înregistrează eşecul omului care a descoperit atomul, dar nu poate să-l stăpânească, aşa cum progresul nu e decât un mare pas înapoi. De altfel, eşecul, agonia şi angoasa sunt câteva din stările personajelor din povestirile sale, transferate acum în poeme. Semnele care vin prin metaforă şi verb sunt îngrijorătoare: „o floare costă cât un cal”, „un gram de oxigen e scump”, semnalele salvării nu ajung pe planetă din univers iar omul e tot mai dezechilibrat şi angoasat; în sufletul său se naşte depresia:

„Plouă prea mult, plouă prea mult/ Sunt prea adult, sunt prea adult/ Diluviul rupe chiar peceţi/ Şi îi îneacă pe poeţi…/ Plouă prea mult, pământu-i vomă/ Soarele-i rar ca o madonă/ N-avem curent – scurtcircuit/ Şi telefoanele au murit”.

Nici măcar iubita nu-l mai poate consola pe acest lup singuratic din Câmpia de Vest, după cum iubirea devine un sentiment inutil. De altfel partea a doua şi a treia a volumului sunt închinate iubirii naive, romantice şi aventurii cuplului. Sentimentul nostalgiei şi al vanităţii e precumpănitor. În ultima parte asistăm la o dezlănţuire anarhică a vocii pe temele anunţate în titlu: Oil Company şi Lenin, adică revoluţia industrială şi comunismul.

Amestec de mesaj politic şi lirism dezlănţuit, poezia lui Cornel Marandiuc exprimă orgoliul şi delirul unei generaţii pierdute şi neconsolate.

Gheorghe Mocuţa

 

Istoria Aradului în oglinzi mişcătoare

Aradul lui Pietro Ransano

Dintre scrierile păstrate până azi, cea care vorbeşte prima despre oraşul Arad este lucrarea istorică Epitome rerum Hungaricarum velut per indices descripta. Consacrată istoriei Ungariei, cartea – editată prima oară la Pécs şi/ sau la Viena, în 1558, cu un apendice de Ioan Sambucus – îi aparţine sicilianului Pietro Ransano, al cărui nume latinizat, după moda umanistă a epocii, este Petrus Ransanus (1420-1492), şi urma să facă parte dintr-o istorie a întregii lumi. Născut la Palermo, el îşi însuşeşte cunoştinţele la călugării dominicani, ajungând să facă parte din rândul lor. Preţuit pentru cunoştinţele lui, Ransanus devine preceptorul fiilor regelui Neapolelui Ferdinand de Aragon (1458-1494).

Anul 1478 înseamnă o dată memorabilă pentru autorul Epitomelor: papa Sixtus al IV-lea (1471-1484) îl investeşte episcop de Lucerna (Italia). Şirul onorurilor nu se încheie aici. În 1488 este trimis de Ferdinand I ambasador la curtea maghiară. Aici, în anturajul lui Matia Corvin, el scrie această istorie a regatului maghiar, completare a operei celuilalt istoric italian sosit în Ungaria, Antonio Bonfini (1434-1503).

Epitomele nu sunt singura lucrare scrisă de eruditul ierarh italian de la curtea corviniană. Descriptio totius Italiae: annales XIV-XV, Delle origini e vicende di Palermo … e dell’entrata di Rè Alfonso in Napoli, Vita S. Vincentii Ferreri (libri IV). Acta pro eius canonisatione sunt alte titluri care i se datorează. Descrierea Italiei lui de origine, istoria confruntărilor siciliene legate de intrarea regelui Alfonso în Neapole şi viaţa lui Vincenţiu Ferrero (1354-1419), om al bisericii din a doua jumătate a secolului al XIV-lea completează orizontul contribuţiilor lui în materie de scris, relevând profilul unui umanist în haine sacerdotale, interesat atât de buna cunoaştere geografică, etnografică şi istorică a unor părţi de Europa (Italia, Ungaria) şi de evenimentele istorice din mica lui patrie siciliană, cât şi de figurile prodigioase ale bisericii romano-catolice, căreia îi aparţinea.

Epitome rerum Hungaricarum… conţine o descriere a Transilvaniei unde, trecând în revistă, succint, comitatele din aceste părţi ale ţării, autorul spune: „Apoi [vine] comitatul Békés, care ţine de Transilvania; este în hotar cu [comitatul] Arad, unde se află mormântul regelui Béla al II-lea, care a fost orb” (traducerea textului, ca şi principalele date despre Ransanus, provin din Călători străini despre ţările române, Bucureşti, 1968, I, pp. 435-439). În textul original, scris în latină, conform uzanţelor cărturăreşti umaniste – Aradul este notat Orodiensis, ceea ce trimite la vechiul nume al aşezării situate pe Mureş în amonte faţă de oraşul modern, la Vladimirescu (Glogovăţ), cel de Orod. De la Ransanus aflăm, deci, că numele comitatului provine de la oraşul Arad. El reţine ca fapt semnificativ legat de acest comitat că mormântul regelui maghiar Béla al II-lea zis „cel Orb” (1131-1141) se află aici. Amănuntul îl va fi aflat la curte fiindcă, din câte se cunosc – şi aşa cum şi descrierea Transilvaniei pe care i-o datorăm, destul de sumară, o confirmă –, Petrus Ransanus nu a cunoscut direct Transilvania, şi nici regiunea Aradului.

Ce surse de informare va fi avut în privinţa comitatului organizat în jurul oraşului de pe Mureşul inferior? Cel mai probabil, o hartă a timpului care consemna numai denumirea localităţii şi faptul că era centrul unui comitat. După unii autori, el a avut, totuşi, la dispoziţie o cronică mai veche, pe care ar fi rescris-o în stil umanist. Informaţia despre mormântul regal pare plauzibil de crezut că a obţinut-o dintr-o asemenea lectură.

Ovidiu Pecican

 

Concursul literar „Ioan Slavici”

Centrul Cultural Judeţean Arad, Revista de cultură ARCA anunţă Concursul Literar „Ioan Slavici”, ediţia I. Concursul va avea două secţiuni.

Faza întâi: pentru debutanţi, în special tineri (elevi, studenţi, învăţători, profesori): creaţi o proză în spiritul lui Ioan Slavici!

Tema: Condiţia şcolii de astăzi pentru un elev, un student, un tânăr învăţător sau profesor. O poveste cu un astfel de personaj: ce are el de înfruntat? Ce satisfacţii are? Ce deziluzii îl pasc? Ce bucurii, ce îi rezervă viaţa după şcoală?

Condiţii: proza să se întindă pe cel mult 10.000 de caractere (cinci pagini dactilografiate) şi să fie trimisă prin e-mail la adresa: revista_arca_arad@yahoo.com până la data de 1 noiembrie 2016).

Faza a doua: pentru tineri (sau mai puţin tineri) scriitori.

Tema: imaginaţi-vă un Lică Sămădăul de astăzi. Creaţi odată cu personajul, conflictele în care acesta ar intra (sociale, erotice, morale, interconfesionale etc. etc.).

Lungimea prozei: până la 20.000 de semne (10 pagini dactilografiate). Proza trebuie expediată prin e-mail la adresa: revista_arca_arad@yahoo.com până la data de 1 octombrie 2016.

Prozele premiate vor beneficia de apariţia în revista ARCA şi de drepturi de autor.

Vor fi acordate mai multe premii pentru locurile I, II şi III, cuprinse între 200 şi 800 de lei,  dar şi un mare premiu în valoare de 1000 de lei.

Viaţa poetului, trecută pe curat*

 

Alfabetul unui discurs al inimii precipitate şi al minţii răvăşite

Tot#LECTURI DON despre Dehelean mai concentrat şi mai aforistic, poetul Ioan Dehelean păşeşte relaxat, cu acest al treilea volum, Umbrele din alfabet, 2015, pe un teritoriu liric numai al său în care iubirea, iluziile şi moartea constituie principalele motive care se împletesc în ADN-ul său liric. Poemul titular deschide perspectiva căutării propriei identităţi, în raport cu misterul lumii şi al vieţii; „înţelesul umbrei pe hîrtie”, scrierea apare ca o revelaţie care face posibilă învierea, :

Cuvântul şi poezia, titlul poemului următor sunt, figurativ, feţele contopite ale aceleiaşi monede, o meditaţie profundă asupra sensului vieţii risipite, dar nu abandonate, care dă un înţeles sfârşitului:

 Poetul îşi măsoară expresia, nu face risipă, îşi provoacă austeritatea până la şoaptă, iluzie şi urlet, până la umbră şi vis, proiectându-le în alfabetul unui discurs al inimii precipitate şi al minţii răvăşite.

Universul poeziei lui Ioan Dehelean se centrează în jurul scrisului, al stării fiinţei, al fragilităţii vieţii, al meditaţiei funambuleşti sau al trăirii întru poezie. Poetul e un somnambul care caută sensul viselor nocturne, „e temător, tremurător/ ca o flacără în curent”, iar când deschide bine ochii, el vede „în sfârşit această zi/ şi totuşi alta.” Un poem ca Hârtie şi creion este o baladă naivă care mai relaxează un pic tonul crispat al căutărilor sobre ale acestui anahoret al cuvântului, supus disciplinei sale de alchimist. El rămâne un poet cerebral, asaltat de emoţii, de trăiri, de iluzii. Într-un alt poem, Mumia din alfabet, el descoperă latura demonică a semnelor, provocată de cei ce nu văd; apoi, în zori, literele îşi reiau rolul de îngeri păzitori, iar alfabetul „începe să se bucure/ ba chiar începe să cânte.” Fiinţa adormită ca o mumie se transformă într-un „mire din cărţi”. Imaginile nocturne, cu închipuirile şi plăsmuirile lor dispar şi ochiul poetului redevine, în lumina zilei, limpede, descoperind realul lumii într-un frumos pastel citadin.

Poet cu structură orfică, aşa cum se vede şi din volumele anterioare, Ţipătul bufniţei, 2013 şi Cercuri pe apă, 2014, unde paşii orbului îl poartă spre discursul oracular, salvat uneori de ironie, Ioan Dehelean are capacitatea de a transfigura meditaţia în imagini inedite, fără a metaforiza gratuit.

Gheorghe Mocuţa

* Ioan Dehelean, Umbrele din alfabet, (poeme), Editura Brumar, 2015

 
 

Istoria Aradului în oglinzi mişcătoare

Cartierul evreiesc

Amintindu-şi de vremurile studiilor lui gimnaziale şi liceale, Ioan Slavici rememora cu nostalgie. „Cât am stat… în Arad, … cea mai cunoscută parte a Aradului îmi era mahalaua evreiască, unde ei [podgorenii – n. O. P.] trăgeau şi unde în curând am ajuns să am prieteni” (Ioan Slavici, „Lumea noauă”, în Lumea prin care am trecut, în Opere, vol. VI, ed. de Constantin Mohanu, Bucureşti, Academia Română, Ed. Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă, Ed. Univers Enciclopedic, p. 491).

După cum se ştie, cartierul evreiesc al Aradului se situează în jurul sinagogii, între Casa cu Lacăt, Piaţa Boul Roşu şi Biserica Sârbească. Evreii trăiau, de altfel, în vecinătatea sârbilor, grupaţi în preajma bisericii proprii, în cartierul Raţfertai (Ráczfertály în maghiară, traducere după germanul Ratzverteil). Aici se află, de altfel, şi unele dintre cele mai vechi case din oraş conservate până astăzi.

Rotation_of_16După clădirea cetăţii în stil Vauban ca principală fortificaţie imperială pe Mureşul inferior, primul guvernator al Banatului, contele Claudius Florimund Mercy, a cerut ca oraşul Arad să fie regândit ca un ansamblu de cartiere în forma unei stele.

Broşuşa lui Michael Zellner Arad. Oraş Liber Regesc (2007) notează că „Astfel, s-au format cartierele sârbesc Ratz Verteil, unde s-au aşezat foştii grăniceri sârbi, cartierul german din centru, Deutsch Stadt şi cel din comuna limitrofă Aradul Nou, Neu Arad, lângă satul sârbesc Skela la Sud de Mureş. Cartierul evreiesc, Jiddisches Stadtle s-a format în zona cunoscută astăzi ca Piaţa Veche, iar cartierul maghiar era de-a lungul arterei principale a oraşului, devenită mai apoi bulevardul principal al urbei”.

Ca român venit dintr-unul din satele zonei deluroase a Podgoriei Aradului, ar fi fost poate de aşteptat ca Slavici să îşi fi găsit o gazdă în zona românească a oraşului, undeva în Pârneava (Wallachey). Cu toate acestea, el mărturiseşte, cum se vede, că a devenit un familiar al cartierului evreiesc. De ce trăgeau tocmai acolo oamenii din Podgorie veniţi la târg sau cu alte chestiuni de rezolvat în oraşul de pe Mureş? Poate datorită felului primitor de a fi al evreilor, condiţiilor de cazare oferite de aceştia, existenţei anumitor facilităţi (dughene şi meşteşugari de tot felul), ca şi a preţurilor convenabile de cazare.

Cât despre atmosfera oraşului în care a poposit şcolarul Ioan Slavici, o evocă el însuşi, în aceleaşi amintiri: „Aradul era pe timpul acela oraş de vreo treizeci de mii de locuitori, dintre care români vreo opt mii şi sârbi vreo cinci mii. Ceilalţi erau şvabi, maghiari, evrei şi puţini slovaci veniţi de la Ciaba [= Békéscsaba]. Deşi însă maghiarii nu erau decât cam a patra parte, oraşul era socotit mai ales maghiar. În piaţă toată lumea vorbea, ce-i drept, româneşte, dar prin prăvălii şi prin alte localuri publice oamenii se foloseau mai ales de limba maghiară” (Ioan Slavici, „Lumea noauă”, în Lumea prin care am trecut, în Opere, vol. VI, ed. de Constantin Mohanu, Bucureşti, Academia Română, Ed. Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă, Ed. Univers Enciclopedic, p. 492).

Era o lume colorată, alcătuită din mai multe etnii şi credinţe religioase, bogată în felurite tradiţii şi, în linii mari, tolerantă. Trecuseră abia vreo zece ani de la revoluţia din 1848 şi împăratul Franz Iosif decisese să respecte dreptul tuturor la liberă exprimare în limba proprie.

Ovidiu Pecican