De la bătrânul Crăciun la un Moş Crăciun marketizat

În tradiţia populară românească, Moş Crăciun este stăpânul curţilor, unde s-a oprit Iosif cu Maria, ca aceasta să nască. Din mulţimea poveştilor legate de acesta una spune că Moş Crăciun i-a primit şi-ar fi trimis nevasta să o moşească pe Maria. Într-o altă poveste, Crăciun s-ar fi născut înaintea tuturor sfinţilor, fiind mai mare peste ciobanii din satul în care s-a născut Hristos. Când Crăciun a aflat, că în grajdul său s-a născut Domnul Iisus, s-a căit că iniţial n-a vrut să-i primească şi i-a cerut iertare lui Dumnezeu, devenind primul creştin, sfântul cel mai bătrân. În sfârşit în spaţiul românesc a mai circulat şi o poveste în care Crăciun, mânios că nevasta sa, Crăciuneasa, a lucrat la moşit, în ziua lui i-a tăiat mâinile. Crăciuneasa s-a dus plângând la Maica Domnului care a suflat peste mâini şi acestea s-au făcut frumoase şi curate, cum au fost înainte. În amintirea acestei minuni, în Transilvania de Crăciun se face şi azi un colac în formă de mână.

Acest Crăciun este prezent în mai multe colinde. O asemenea colindă culeasă din satul Avram Iancu, în anul 19971, se numeşte chiar Corinda lu Crăciun bătrân şi reia în versuri ultima poveste, inclusiv căinţa lui Crăciun şi minunea săvârşită de Maica Domnului:

„Iar Crăciun mergea\ Tot în coate şi-n genunchi\ Tot rugându-se:\ – Iartă Maică, iartă!\ Că noi n-am ştiut\ Că eşti Maica noastră\ Că de am fi ştiut\ Noi ţi-am fi dădut\ Sobe călduroase\ Şi perine groase.\ Maica grăi Ea:\ – Du-te tu Crăciune\ Du-te şi-mi adu\ Pe slujnica ta\ Moaşă fiului!\ Crăciun îi grăia:\ – Iartă, Maică, iartă!\ Da cum s-o aduc?\ Cioanta îi bohoandă\ Şi de ochi îi oarbă!\ Maica grăi ea:\ – Ad-o, numa ad-o!\ Că ea se va face\ Nevastă făleaţă\ Cum a fost odată! etc.”

Alături de această reprezentare, care circulă şi azi, prin colinde, în lumea satului românesc a pătruns, venind dinspre Occident, şi o altă reprezentare a Moşului.

Referindu-se la acest Moş Crăciun, Yvonne de Sike, în cartea sa Fétes et croyances populaire en Europe,2 îl consideră o tradiţie recentă, care s-a extins în întreaga lume creştină, foarte probabil fără nici o semnificaţie religioasă. Apărut, conform aceleiaşi cercetătoare, în America, Moş Crăciunul „american” a fost primit, la începutul secolului XX , cu rezerve în Europa. Şansa încetăţenirii lui a fost preluarea sa de firma Coca Cola, care l-a transformat în 1930 într-o reclamă, o emblemă a succesului american. Totuşi a fost multă vreme repudiat de biserică, în Franţa, fiind multă vreme considerat un pângăritor al sărbătorii Crăciunului.3

În ciuda acestor reticenţe, Moş Crăciun a sfârşit ca un biruitor, devenind, sub nume diferite de la o ţară la alta, „un purtător de cadouri”. Încercând să-i explice succesul pe direcţia dezvoltată de Claude Levi-Strauss, Otilia Hedeşan conchidea la rândul ei, că acest personaj globalizant, îmbrăcat pretutindeni la fel şi desfăşurând acelaşi ritual ( zborul cu sania, intrarea pe coş, punerea darurilor în ciorapi sau sub pom) s-a impus tocmai pentru că a devenit acceptabil, prin ştergerea diferenţelor, atât pentru creştinii cât şi pentru musulmani şi evrei.4

Aşa cum am amintit, noul Moş Crăciun a devenit treptat şi în satul românesc o prezenţă nelipsită în contextul Crăciunului. În acest sens, Lina Zăicoi din Cil explica în 1996 că „la tătă casa cu prunci, noaptea de ajunu Crăciunului era bucurie mare că venea Moş Crăciun. Aducea pom.”

Venind din două imaginare diferite, cei doi Moşi Crăciuni nu pot fi contopiţi într-unul singur. Deocamdată ei reprezintă fiecare, în planuri diferite, un simbol al acestei sărbători. Când însă oamenii nu vor mai colinda, locul bătrânului Crăciun din tradiţia românească va fi ocupat definitiv de varianta americană marketizată.

Dr. Rodica Colta

 

NOTE:

1 Nicuşor Paul, Întoarcerea urmei.Monografie spirituală a Gurahonţului şi împrejurimilor, Partea I, Editura Gutenberg, Arad, 2001, p.86-88

2 Yvonne de Sike, Fétes et croyances populaire en Europe, Éditeur Bordas, Paris, 1994, p. 54

3 Otilia Hedeşan, Lecţii despre calendar, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2005, p. 101.

4 Ibidem, p.103

   

Dubla funcţie a Sf. Andrei cel Întâi Chemat

sf-andrei-3-800Luna noiembrie se încheie cu Sărbătoarea Sf. Andrei (30 noiembrie), un sfânt care, la fel ca ceilalţi prezentaţi până acum, are o dublă funcţie în tradiţia românească. Mai întâi vorbim despre Sf. Apostol Andrei cel Întâi Chemat, fratele lui Simon Petru, care, potrivit bisericii ortodoxe române, a răspândit învăţătura lui Isus „la toate neamurile până în partea Mării Negre… la toate câte se aflau între Tracia şi Macedonia până la Istru (Dunăre).[1] Ca încreştinător al daco-romanilor el a fost declarat de biserică ocrotitorul României, ziua în care este celebrat fiind trecută în rândul sărbătorilor mari, ţinute prin nelucrare.

Din perspectiva ţăranului român, ziua Sf. Andrei este ziua care marchează începutul iernii. Numit popular Indrei, el deschide luna decembrie, căreia oamenii îi spuneau în vechime indrea, undrea fiind considerată luna Sf. Andrei. Sărbătoarea, plasată la capăt de an, când timpul era tot mai bătrân, face ca şi Sânandreiu, după această logică, să fie imaginat ca un Moş Andrei.

Rămânând în acest palier mitico-magic, dacă ziua este închinată sfântului, noaptea dinainte, este una terifiantă, în viziunea tradiţională fiind noaptea strigoilor, un timp în care spiritele morţilor ies din morminte şi, împreună cu strigoii vii, se iau la bătaie pe la hotare, răspântii de drumuri şi prin alte locuri necurate.[2] Din acest punct de vedere în calendarul popular Sf. Andrei împarte cu Sf. Gheorghe anul în două, Sf. Gheorghe fiind un pandant (începutul iernii/ începutul primăverii), cu o noapte la fel de bântuită de spiritele malefice.

În noapte de Sf. Andrei, odinioară oamenii stăteau în casă şi se protejau mâncând turtă sau alte mâncăruri cu usturoi. În unele sate din Zărand puneau la intrările în casă sau în grajduri spini, ca moroii, strigoii să se înţepe şi să nu intre.

Pe de altă parte, încărcătura magică a nopţii justifica o serie de practici rituale premaritale. Apelând la puterile acestei nopţi, fetele îşi făceau în trecut de mărit, încercau să-şi cunoască „data” (ursitul).

La Sf. Andrei sara te duceai şi puneai mâna pe un par şi atunci numărai invers şi la unu puneai o cârpă şi dimineaţa merei să vezi.”[3] În funcţie de aspectul acestuia fata ştia dacă se va mărita cu un om scund, înalt, negricios etc.[4]

În sfârşit, ziua Sf. Andrei apare în calendarul popular şi ca Ziua Lupului, Andrei fiind investit de ţărani şi cu funcţia de patron al lupilor. Ziua nu este singulară, ea făcând parte dintr-o serie de zile, ce cad toamna şi iarna şi care marchează un „calendar al lupului”. În Moldova, se zicea că lupul, care are gâtul ţeapăn, în această zi şi-l poate îndoi. Ziua Sf. Andrei se ţinea prin nelucrare, ca să nu strice lupii vitele, ca drumeţii să nu fie atacaţi de lupi etc. În seria tabuurilor, găsim şi interdicţia de a rosti cuvântul lup, ca nu cumva acesta să apară.

Azi accentul cade pe semnificaţia creştină a zilei. Se fac slujbe la biserică şi preoţii se roagă pentru poporul român. Doar bătrânii de prin satele izolate de munte se mai tulbură la gândul că noaptea este bântuită de strigoi sau că lupoaicele vin în sat să fure cărbuni ca să nu rămână sterpe.

Dr. Rodica Colta

 

NOTE:

1 Vezi http://www.crestinortodox.ro/sfinti/sfantul-apostol-andrei/sfantul-andrei-72879.html

2 Otilia Hedeşan, Lecţii despre calendar, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2005, p.346

3 Inf. Lena Lăzărescu (n.1929-m.2014), din satul Birchiş

4 Inf. Lena Lăzărescu (n.1929-m.2014), din satul Birchiş

Sărbătoarea Sf. Parascheva

parascheva-800-1Mijlocul lunii octombrie este marcat de ziua Sf. Parascheva, una din cele mai mari sărbători din lumea ortodoxă, echivalentă doar cu aceea a Maicii Domnului, a cărei funcţii (ocrotitoare a familiei, a naşterii etc.) în parte le-a preluat. Numită, aşadar, „maica noastră”, Parascheva este în tradiţia populară stăpână peste lumea femeilor, controlând îndeletnicirile acestora (cusutul, torsul, ţesutul).

Aflată într-o poziţie marcantă în panteonul sfinţilor ortodoxiei balcanice şi ruse, după modelul sărbătorilor închinate Maicii Domnului şi în cazul Paraschevei, în România au loc în această zi mari pelerinaje la Iaşi, la Mănăstirea „Sf. Trei Ierarhi”, la moaştele acesteia.

Prezenţa moaştelor la Mănăstirea Sf. Trei Ierarhi, construită de domnitorul Vasile Lupu, după modelul lui Ioniţă Aslan, special pentru a le da cinstea cuvenită, face implicit din Sf. Parascheva ocrotitoarea Moldovei.

Încercând să refacem biografia sfintei a cărei moaşte se găsesc la Iaşi, descoperim în calendarul bisericesc, la date diferite, nu una ci mai multe Parascheve: o Paraschevă din timpul lui Nero (20 mai), Paraschiva de la Roma sau cea Veche, fiica lui Agaton (26 iulie)1, Paraschiva din Ikonia (28 octombrie) şi Paraschiva din Epivados sau cea Nouă (14 octombrie), fiecare cu propria identitate.

Dintre acestea, în tradiţia românească au pătruns doar Parascheva de la Roma, martira, şi Parascheva din Epivados, cuvioasa, fiecare cu propria reprezentare iconografică. La prima vedere este greu de explicat pentru un necunoscător, cum pentru „Paraschiva” există două imagini diferite: în icoanele pe sticlă din Transilvania apare o Sf. Paraschivă, ce ţine în mână ramura de finic, simbolul martirilor, iar în icoanele pe sticlă din Banat, o Cuvioasă Parascheva, îmbrăcată în veşminte negre, cu capul acoperit de maforion.

Vieţile celor două Parascheve au fost contopite într-o singură naraţiune a „Sf. Vineri”2 care a pătruns în spaţiul românesc pe filieră slavă. şi a circulat sub formă de copiii manuscrise încă din secolul al XVI-lea. Cea mai veche atestare a acestei poveşti, fabricată la o dată necunoscută, a fost cea din Codex Sturdzanus, copiată în anii 1580-1619 de popa Grigore din Măhaci. Ulterior, această naraţiune va cunoaşte o largă răspândire atât în Bihor cât şi în Zărand. Dintre copiile din veacul al XVIII-lea le menţionăm aici pe cele realizate de copistul peregrin Ioan Muncăceanu în satele Chisindia, Dieci şi Cuied, intitulate „Cazanie despre cinurile Sf. Vineri”, care se găsesc azi în colecţii diferite.

Dincolo însă de această poveste falsă, există şi povestea reală a Cuvioasei Paraschiva din Epivados, la fel de fascinantă Aceasta s-a născut şi a fost înmormântată în Epivados, în Tracia. După moarte, până să ajungă la ultima destinaţie trupul i-a tot fost mutat. În anii 1236-1238 ţarul bulgar Ioniţă Aslan a luat trupul sfintei şi l-a dus la Târnovo, unde a construit special o biserică pentru a-l aşeza. De aici în 1394 moaştele au fost duse la Vidin apoi în 1396 la Belgrad, de unde au fost luate de Sultanul Soleiman Magnificul şi readuse la Patriarhia din Constantinopol.

În sfârşit, în anul 1641, domnitorul moldovean Vasile Lupu a răscumpărat moaştele Sf. Parascheva de la Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol şi le-a adus la Iaşi. Transportul a fost făcut cu mari onoruri, moaştele fiind însoţite de mitropoliţii din Haricleea, Adrianopole şi Paleopatra.

Aceste onoruri o transformă pe Parascheva într-o edificatoare a unităţii ortodoxe balcanice, cultul ei fiind ţinut de greci, bulgari, sârbi şi români până azi.

Cât priveşte Sărbătoarea Sf. Paraschiva în părţile Aradului, chiar dacă nu merg în pelerinaj, ţăranii ţin sărbătoarea, pe care o numesc Vinerea Mare, la fel cum ţin prin nelucrare şi toate vinerile din an, fiindcă „vinerea este zi sfântă, rânduită în cinstea Sfintei Vineri. Este zi de post.” Odinioară în această zi în sate „nu se torcea, nu se cosea, nu se făcea leşie, nu se spălau rufe şi nici pe cap”. Din rândul bărbaţilor doar „săbăi” (croitorii) nu aveau voie să lucreze vinerea.

Azi femeile postesc şi se roagă la sfânta făcătoare de minuni „pentru iertarea păcatelor, pentru ochi, pentru dureri de cap, pentru ajutor la ce-ţi pui în gând.”

Dr. Rodica Colta

  NOTE:

1   Este cunoscută şi ca Sf. Muceniţă Parascheva din Tembi (Grecia), fiindcă acolo se găseşte mormântul ei

2 Conform tradiţiei ortodoxe Sf. Parascheva s-a născut într-o vineri şi de aceea părinţi i-au pus nume Sf. Petka (a cincea zi din săptămână – lb. bulgară) sau Paraschevi (lb. greacă). Românii numesc ziua de 14 octombrie Vinerea Mare, dar, prin asocierea de nume, postesc pentru Parascheva în fiecare vineri din săptămână.

Înălţarea Sf. Cruci şi poveştile româneşti despre şarpe

Plasată la mijlocul lunii septembrie, sărbătoarea Înălţării Cinstitei Cruci marchează cu adevărat începutul toamnei. De acum se bat nucile şi se culege busuiocul şi ultimele plante de leac (Şeitin). În multe sate din judeţ (Şepreuş, Miniş, Zăbalţ) în această zi preotul sfinţeşte casele a doua oară. Tot acum în unele locuri se mai ieşea o dată cu litia la hotar. De pildă, în Grăniceri în această zi se iese în procesiune la troiţa dinspre Şiclău.

sf_cr.Dincolo de semnificaţia sacră a sărbătorii în care, potrivit Sinaxarului, patriarhul Macarie a ridicat, în Ierusalim, Sfânta Cruce a Domnului, ca să fie văzută de toţi, ziua de Înălţarea Sfintei Cruci este şi „ziua şarpelui” şi totodată o zi încărcată de valenţe magice. Convinse de puterile magice ale zilei, în această zi, femeile din Şeitin obişnuiau să ia din biserică un fir de busuioc, pe care îl păstrau cu mare grijă, să le fie de ajutor, în caz de nevoie.

 Sărbătoarea creştină marchează în alt registru „închiderea pământului”. Din această zi „gongile” şi „jigăniile”(reptilele) se ascund în pământ şi stau acolo până la Sf. Alexie (17 martie) adică jumătate de an.

Înscrisă, prin urmare, în calendarul popular ca „ziua şarpelui”, ţăranii foloseau, în trecut, la anumite vindecări, coada şarpelui, tăiată, în această zi, cu un ban. De asemenea, în această zi, există anumite interdicţii, precum tăiatul lemnelor, „ca să nu vină şarpele în casă.

Relaţia om – şarpe care se derulează întregul an, este şi ea controlată de această zi.

În tradiţia românească se spune că şarpele care nu a intrat până la Ziua Crucii în pământ, începe să-şi caute moartea. Însă şerpii care i-au muşcat pe oameni nu pot intra în pământ, fiindcă pământul nu-i primeşte pentru păcatul lor. În sfârşit, după această zi, uciderea şarpelui era interzisă. O altă credinţă este aceea că, înainte de a intra în pământ, şerpii se adună într-un aluniş1, pentru a face o piatră scumpă, tămăduitoare de multe boli. Omul care se afla pe acolo trebuia să ia un băţ de alun, să agite alunişul, să zică „Şerpi, şerpişori,/ De rău făcători/ Intră-n bortă, că iarna vine/ Şi-i rău pentru tine!” şi apoi să se dea repede la o parte, fiindcă şerpii, la aceste cuvinte, se puneau în mişcare. Ca să ia piatra tămăduitoare, el trebuia să ucidă primul şarpe din şir, şarpele din mijloc şi pe cel din capătul şirului.

În condiţii normale, când nu sunt văzuţi de om, se zice că şerpii se răsucesc, se încolăcesc şi fac această piatră din bale. Şarpele care reuşeşte să înghită mărgica devine împăratul şerpilor.

Povestea mai spune că, odată mărgica înghiţită, împăratul şerpilor urcă în vârful unui brad, unde se învârte, ca un bici, şi în felul acesta îi cresc aripi şi devine balaur.

Alte narative susţin că împăratul şerpilor trebuie să stea ascuns de om 7 sau 9 ani, ca să se transforme în balaur, aducător de ploaie, vânt, furtună. În noua funcţie de controlor al vremii el dobândeşte puterea (dacă nu este stăpânit pe cale magică) de a face rău omului.

Însă această metamorfoză începută la ziua Înălţării Sf. Cruci, nu se opreşte aici. După alţi 7 sau 9 ani de claustrare, de data aceasta sub supravegherea unui solomonar, pe care îl slujeşte, balaurul se face zmeu şi coboară în Tărâmul Celălalt, unde doar cu Făt-Frumos se mai confruntă.

Încheind acest inventar de practici şi credinţe, putem spune în final, că, pentru români, ziua de Înălţarea Sf. Cruci este o zi plurivalentă, încărcată de sfinţenia crucii, ridicate pe timpul împărătesei Elena, aflată sub puterile vindecătoare ale plantelor, în special ale busuiocului, dar şi o zi a şarpelui, a cărui metamorfoză începe obligatoriu în această zi.

Dr. Rodica Colta

Notă:

  1. Există o legătură între şarpe şi alun, băţul de alun fiind pestriţ ca şi şarpele.
 

De la Ziua Ursului la Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului

Luna august este marcată de un amalgam de sărbători, unele sacre şi altele păgâne, toate dominate de marea sărbătoare a Adormirii Maicii Domnului. Cunoscută ca Sfântă Mărie Mare, ea cade chiar la mijlocul lunii, fiind pregătită de Postul Sfintei Marii (1-14 august), considerat de unii ţărani tot aşa de mare ca Postul Paştilor. Prin urmare, primele două săptămâni ale lunii sunt săptămâni de restricţii alimentare, de distracţii, de nunţi.

De altfel, ziua de 1 august apare în calendarul bisericesc ca Închinarea sau Scoaterea Sfintei Cruci. Este ziua în care preoţii, cu mâinile lor, scot cinstita cruce din altar şi o pun în mijlocul bisericii „ca să se închine la ea toate popoarele creştineşti şi cu dragoste să o sărute, preamărind pe Hristos Domnul, cel care a fost răstignit pe dânsa.”

Această zi încărcată de sacralitate se suprapune însă peste o sărbătoare arhaică cunoscută, de la o zonă la alta, ca Macoveiul urşilor, Împuiatul urşilor sau Ziua ursului, în care, după cum indică şi numele, este celebrat ursul. Ziua este ţinută de ţărani prin nelucrare, ca urşii să nu le mănânce vitele sau să le strice stupii, recoltele. Ca timp calendaristic coincide cu începerea perioadei de împerechere a urşilor. Ziua următoare (2 august) este tot a ursului, fiind ţinută la fel prin nelucrare.

După aceste două zile, ce ţin de calendarul pastoral şi apicol, urmează Schimbarea la Faţă a Domnului (6 august), în care Hristos s-a schimbat la faţă, strălucind cu slava dumnezeirii sale.

În paralel, în legătură cu această zi, în tradiţia populară găsim un inventar de credinţe, ce se referă la o altă schimbare, a vremii. Pentru ţărani, Preobrajenia, este ziua când ne despărţim de vară, când încep să îngălbenească frunzele, să se răcească apele, să plece păsările migratoare.

În satele unde există vii, în această zi, inclusă în grupul Moşilor de vară, se duc primii struguri la biserică, pentru a fi sfinţiţi şi daţi de pomană.

mhb_01Mijlocul luni este marcat de Sărbătoarea Sf. Mării, o zi plină de sfinţenie, în care se fac pelerinaje la mănăstirile care îi sunt închinate.

În tradiţia populară, Maica Domnului este considerată o intercesoare între oameni şi Dumnezeu. Apără, ajută, vindecă. Este o fecioară-mamă înlăcrimată, care plânge la durerile omeneşti.

Ţăranii o evocă şi îi cer ajutorul în descântece şi o preamăresc în colinde, la Naşterea Domnului.

Tradiţia spune că, după ziua Sf. Mării, bărbaţii trebuie să-şi schimbe clopul cu căciula, fiindcă vremea se răceşte.

Ciclul de sărbători se încheie în 29 august, cu Tăierea Capului Sf. Proroc Ioan Botezătorul, zi în care se posteşte şi în care nu se taie nimic cu cuţitul.

Impregnată, aşadar, de sacralitatea Sărbătorii Maicii Domnului, luna august deschide şi un sezon patronat de urşi, pentru că acum coboară de la munte turmele iar între om şi puternicul animal încep negocierile de păstrare a echilibrului vieţii.

Dr. Rodica Colta

 

Sfinţii purtători de arşiţe şi vijelii: Precupu şi Sântilie

Având ziua în mijlocul verii, şi anume în 8 iulie, în plin sezon de coacere a grânelor, despre „Precup” românii spun că „pricopeşte.” Cum prin poziţia lui în calendar deschide marile călduri dar şi furtuni de vară, este consi­derat şi primul sfânt „periculos pă timpu secerii”. Ţăranii se fereau să lucreze de ziua sfântului ca să nu-l mânie şi să le prăpădească recoltele, iar acestă frică de Precup este întreţinută şi azi de un bogat repertoriu de poveşti cu răzbunări ale sfântului.

sfant_ilieÎn zona moţească a ju­deţului, Iuliana Zoica din Avram Iancu de Vârfuri po­vesteşte şi azi despre un preot de la ea din sat care n-a vrut să ţină Precupu obligându-i pe oameni să-i secere, batjocorind teama lor de acest sfânt. Supărându-se, sfântul i-a aprins snopii de grâu se­ceraţi în acea zi: „O vinit on nor dă ploaie, da nu on nor mare, numa aşe un noruţ şi când o trăznit tăt o ars grâul dă la popa.”1

O întâmplare aseme­nă­toa­re a relatat în 2011 şi Mărioara Popovici din satul Căprioara: „Cum iera Precupu o fost aicea unu Kempka şi avea oameni la lucru, i-o mânat la lucru şi oamenii n-or vrut să meargă că-i Precupu şi-i rău dă duruite şi nu-i bun, şi dă trăznete şi aşa, şi el: Ce Precupu… şi când o fost după amnează o început să duruie şi să vină o vijelie şi o luat parii dă grău şi o dat cu ii aci în Barcău, pinde-i balta, că mai dămult p-aci o fost Murăşu”2

Nici în satele din jurul Gurahonţului, oamenii nu lucrau înainte de colectiv de Precup „pentru furtuni şi vijelii”, chiar da­că îl ţineau şi pe „Sâncilie” (20 iulie). Referindu-se la această zi, Teodor Breg din Secaş explica în anul 2000 că o căpiţă lovită de trăznet arde pe lângă par şi se poate stinge numai cu lapte dulce, iar vitele nu mai mănâncă fânul din căpiţa aceea.3

Cărăndanii îl ţineau şi ei, prin nelucrare, de furtună pe Sf Pricopie (8 iulie). Datina este explicată de Vasile Rus , printr-o întâmplare rămasă şi ea în memoria satului: „Dă la noi o trăznit pă una şi pă motivu cela n-o mai mărs nime să lucre dă Precup.”4

În alte sate ale judeţului funcţiile Sf. Pricopie au fost preluate de Sf. Ilie, adevăratul patron al verii, al tulburărilor meteorologice. În imaginarul popular această divinitate abuzivă, cunoscută şi sub numele de Ilie-Pălie, fiindcă pă­leşte vegetaţia, umblă pe cer cu o căruţă de foc.

După unii mitologi sfântul camuflează în calităţile sa­le un arhaic zeu al furtu­nii, Percun / Perun. Este vor­ba prin urmare despre un sincretism produs după creşti­nare, când Perun, cel ce lo­cuieşte în ceruri sau pe î­­­­­­­­­­­­­­­­­­­năl­­­­ţimile munţilor, a devenit „prorocul Ilie”.

Prin urmare, pecicanii î­­­­­­­nainte de colectivizare „nu lucrau dă Sântilie că le-o fost frică să nu-i ardă.”5

Ţăranii din Covăsânţ nu lucrau nici ei de Sântilie, „ca să nu trăznească în crucile de grău”.

În ciuda schimbărilor actuale de vreme, credinţele des­pre cei doi sfinţi mânioşi s-au păstrat până azi în satele din zonă, ca unele ce ţin de adevăratele rosturi ale calendarului, iar zilele lor au rămas zile grele , în care nu se lucrează la câmp. Ţăranii din Hălmăgel, Macea, Şeitin, Socodor şi Troaş sunt convinşi şi acum că de Sf. Ilie ploaie cu tunete şi fulgere.

Dr. Rodica Colta

  Note:  
  1. Iuliana Zoica, n.1949, Avram Iancu, com.Vârfuri
  2. Mărioara Popovici, n.1941, Căprioara
  3. Teodor Breg, n. 1933, Secaş
  4. Rus Vasile, n. 1941, Cărand
  5. Ecaterina Teretean, n.1919, Pecica

Ziua de Sânziene

Zâne malefice şi flori protectoare

Sanziene-Pure-Romania-photo-by-ilovemaramures2-1100x789În Calendarul popular, Ziua de Sânziene (24 iunie), marchează miezul verii. Echivalentă Sols­tiţiului de vară, ea împarte anul în două, fiind un moment de cotitură al verii către iarnă. Din această zi se răsuceşte frunza pe ramurile de plop, tei, ulm iar cucul încetează să mai cânte. Este un moment al răsturnărilor, al întoarcerilor.

Ziua se află, după cum indică şi numele, sub stăpânirea temutelor Sânziene[1]. „Despre Sânziene se spune că ar fi nişte zâne cu ale căror puteri poţi îmbolnăvi pe oricine nu va serba ziua lor şi că ele au anumite locuri pe pământ, unde joacă şi cine trece pe acolo se îmbolnăveşte şi nu se vindecă până la anul.”[2]

Comparativ cu Drăgaica, Sânzienele, localizabile ca re­pre­­zentări în Nord-Vestul României, cu extensie la populaţia românească din Ungaria, dar şi în Oltenia, coborând spre Balcani, erau reprezentate în grup, umblând în alai, dansând asemeni vânturilor nebune. Fiinţe din altă lume, de care trebuia să te temi dar cu care trebuia şi să te împaci, erau numite de ţărani eufemistic, pentru a nu le chema sau supăra, Frumoasele, Sfintele, Ielele, Vântoarsele. Potrivit calendarului popular, ziua încheia acest sezon al vânturilor turbate deschis de Sf. Gheorghe.

Dacă, aflate sub puterea acestor zâne, plantele de leac îşi inversau funcţiile vindecătoare de la Ispas până la Rusalii, la Sânziene, vara, cu o ultimă putere le conferea din nou energii miraculoase.

Înflorind în preajma acestei zile, florile de Sânziene, ce poartă chiar numele zânelor, prin culoarea lor galbenă trimit la discul solar al Sf. Ioan de Vară[3]. Încărcate cu energie solară, ţăranii le atribuie proprietăţi apotropaice şi divinatorii. Ei le culeg şi le pun în diferite locuri tocmai ca să îi apere de agresiunea zânelor şi a duhurilor necurate.

La ancheta etnografică efectuată în anul 1979 în satul Şeitin, Sânzienele începeau să se piardă într-un trecut al moşilor: „Într-un loc de pe păşunea din apropierea satului se vede un cerc alb. Acolo se crede că au jucat zânele”.

În majoritatea localităţilor din ţinuturile arădene însă poveştile despre întâlnirile oamenilor cu aceste zâne au dispărut, chiar dacă numele zilei s-a păstrat. În schimb, coroanele de sânziene sunt în continuare prezente în gos­podăriile ţărăneşti româneşti şi sârbeşti cu aceleaşi funcţii protectoare.

Culegerea lor este până la un punct şi astăzi ritualizată, fiind condiţionată de un timp bun, care să nu le strice încărcătura magică. În Bârsa, Hălmăgel şi Şeitin etc. se culeg seara. În alte sate se culeg dimineaţa însă niciodată în miezul zilei. Pretutindeni, coroanele de sânziene se pun într-un cui la poartă sau pe peretele casei şi se ţineau acolo un an, ca să apere gospodăria.

Tot cu rol protector se pun, în unele sate precum Şepreuşul, şi pe cruce la cimitir.

În sfârşit, atât în judeţul Arad şi în satele româneşti din Ungaria cât şi la sârbi, oamenii apelau în trecut anual şi la valenţele divinatorii ale florilor de sânziene. Fetele şi femeile făceau pentru fiecare membru al casei o coroniţă care se arunca pe acoperiş şi cel a cărui coroniţă cădea se credea că va muri curând.

Revenind însă la rolul lor protector, trebuie să spunem în final că această nevoie de a-i feri pe cei din casă şi pe cei din mormânt punându-i sub puterea florilor de sânziene ne face să credem că Zânele, cum le numesc oamenii din aceste locuri, continuă să danseze dansul lor malefic, undeva în stratul cultural profund.

Dr. Rodica Colta

  NOTE: [1] Şi a Drăgaicei, varianta munteană. [2] Th. Speranţia, Răspunsuri la chestionarul sărbătorilor păgâneşti, 1907, vol. I, p 77 [3] Ziua de 24 iunie este şi Ziua Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, cunoscută ca Ziua Sfântului Ioan de Vară  

Armindenul în judeţul Arad

Armindenul, numele sărbătorii populare româneşti ţinută la 1 mai, vine din slavul „Irmindan”, ce trimite la ziua Sfântului proroc Irimia.

Dincolo de praznicul creştin, ce-i drept din grupul sărbătorilor mici, uitat de români, ziua‚ ţinută şi în judeţul Arad, până în urmă cu patru decenii, a fost încărcată de valenţe precreştine, semn că a existat tot timpul şi celălalt „arminden”, pomul verde, ce se punea, în această zi, la casele oamenilor („Se îngroapă o prăjină înaltă, iar în vârful ei se pune o cruce de verdeţuri.”)[1]

Sărbătoarea creştină, camuflează prin urmare un cult păgân al arborelui, cu origini vechi, indoeuropene, celebrat cândva în toată Europa.

1-mai-ziua-pelinului-si-a-armindenului-

Urmărind prezenţa pomului de mai în judeţul Arad, în satul Tisa din Ţinutul Hălmagiului, armindenul „era un trunchi de fag subţire, de 5-6 m, cu ramuri şi frunze verzi în vârf, adus din pădure în seara de dinainte de 1 mai şi era înfipt în pământ, la poartă sau la un colţ al casei”. Pomul rămânea acolo până la seceriş. Atunci era scos şi tăiat, fiindcă datina în Tisa cerea să se ardă cu el cuptorul în care urma să se coacă prima pâine nouă din an. Semnificaţia acestei practici s-a pierdut, oamenii întrebaţi susţinând că ţineau Armindenul prin nelucrare „pentru sănătatea animalelor” iar ziua era una fără petreceri.

Coborând Defileul Crişului Alb, sensurile sărbătorii româ­neşti se schimbă, în urma metisajului cultural cu celelalte po­pulaţii din zonă (maghiari, germani, slovaci), care ridicau în această zi pomi la casa fetei iubite, practica înscriindu-se în seria obiceiurilor prenupţiale de îndrăgostire.

Schimbarea de sens, o găsim la Gurahonţ, unde armindenul devine un „pom frumos de fag adus din pădure de feciori şi pus la poarta fetei îndrăgite”. „Pădurea de tulpini de fagi” apărută peste noapte în sat, informa comunitatea despre căsătoriile ce vor urma.

Obiceiul a fost practicat cu acelaşi sens şi pe Valea Mureşului, la Troaş, unde, în seara dinainte de Arminden, feciorii ridicau o tulpină subţire de fag, de 10 m., adusă din pădure. „Peste noapte îl legau la poarta fetei iubite şi-l împodobeau cu panglici şi atârnau o sticlă de vinars. Se păstra câteva zile. Noaptea era păzit, ca să nu fie furat de alţi flăcăi.”

Regăsim datina şi în satul Cladova, unde, după scenariul cunoscut, feciorii ridicau la porţile fetelor un pom înalt (stejar, carpen), în vârf cu verdeaţă, o sticlă de vin şi una de parfum. Pomul, împodobit noaptea cu panglici, era ţinut în Cladova o săptămână. Feciorii veneau la pom cu muzica iar părinţii fetei îi serveau cu prăjituri şi băutură. Drăguţul fetei, care l-a legat, îl şi dezlega şi îi dădea acesteia sticla de parfum din vârf, după care se juca un joc.

Întrebaţi despre vechimea acestei datini, cladovanii susţin că obiceiul „Mai pomului” a apărut după Primul Război Mondial. Din felul în care îl denumesc bănuim o influenţă germană.

Privind lucrurile în ansamblu, putem afirma, prin urmare, că, în judeţul Arad, a existat o forma arhaică a Armindenului, de cult al unei zeităţi arboricole cu puteri vegetaţionale, care s-a modificat, la un moment dat, radical, dobândind o cu totul altă funcţionalitate. Ritualul însuşi s-a desemantizat, rosturile vechi, magice, glisând spre semnificaţii explicite din ciclul familial.

Dr. Rodica Colta

 

[1]   Adrian Fochi, Datini şi eresuri populare de la sfârşitul secolului al XIX-lea, Editura Minerva, Bucureşti, 1976, p.18

 

De la arhaiculGheorghe cel Verde” la Sf. Gheorghe din calendarul ortodox

 

Ziua de Sf. Gheorghe (23 aprilie), ca sărbătoare echinocţială deschide anul agrar, marcând reînvierea naturii.

icoana-sf-gheorghe-002

Sânjorjul „ţinut” de ţărani în 23 aprilie „scloboade” seva şi porneşte muncile agricole, fiind socotit „cap de primăvară”.

Ca început de an agricol, ziua a fost pusă în relaţie de opoziţie cu cea  a Sânandreiului (30 noiembrie), care semnifică sfârşitul muncilor,  ambele nopţi fiind bântuite de strigoi.[1]

Din denumirea şi din funcţia celui celebrat devine evident că la origini, sărbătoarea viza o veche divinitate agro-pastorală, reprezentată în vechime de „Gheorghe cel Verde”, o mască de frunze şi flori purtată de un fecior, care mergea, ducând în mâini cu o făclie şi o turtă, însoţit de un alai de fete, pe ţarini, unde turta-ofrandă era mâncată ritual, de participanţi, în jurul unui foc aprins pe ogor, ca să grăbească încălzirea pământului.

Masca şi obiceiul au fost semnalate într-un trecut îndepărtat pe o arie largă ce cuprindea Slovenia, Serbia, Carinthia, Transilvania şi Ţara Românească.[2]

Biserica a suprapus peste această sărbătoare păgână ziua Marelui Mucenic Gheorghe, un sfânt martirizat, cu propria lui poveste hagiografică, fără nici o legătură cu duhul naturii. În iconografia ortodoxă apare reprezentat ca soldat, călare, ucigând balaurul cu suliţa, scena simbolizând biruinţa asupra răului, a necredinţei.

În ciuda acestei schimbări radicale a sensurilor sărbătorii, ziua a rămas până azi şi în judeţul Arad impregnată de practici rituale, care se adresează celuilalt „Gheorghe” din stratul cultural profund, oamenii făcând apel la puterile lui, pentru bunul mers al lucrurilor şi al vieţii.

O primă datină practicată la Hălmăgel, Socodor etc. este punerea la poartă a ramurii de fag, ca simbol al Sânjorjului: „Se aşează ramură de fag la poartă”. Această ramură reprezintă un rudiment al măştii de odinioară. Cum noaptea dinainte era considerată una bântuită de strigoi, tot cu plante sunt puse sub protecţia acestei divinităţi arhaice şi gospodăria.

În Hăşmaş „se puneau crengi de fag la grajd să nu vină bosorcaia să ia laptele”.

În alte sate, vacile sunt apărate de strigoaie cu crengi înţepătoare sau plante urât mirositoare, menite să rănească sau să creeze repulsie. Plantele considerate bune sunt rugul strâjesc, urzica şi usturoiul. Obiceiul are o răspândire largă: „Gazda aşeza rug la grajdul vitelor, să nu vină bosorcile” (Bârsa); „Aşezau rug verde la poartă numai cei care aveau vaci, să nu ia strigoii laptele” (Cladova); „Gospodarul aşeza rugi” (Gurahonţ); „Copiii puneau măceş la uşi să nu se ia laptele de la vaci” (Mişca) sau „La Sânjorj se punea o plantă numită rugu strâjii sub formă de crengi la uşa grajdului, să nu vină strâga să mânce laptele vacii” (Şepreuş). În Bodrogul Vechi se punea „sălcic şi urzică la poartă şi geamuri,” în Şimand şi Macea „urzică”.

Alte practici rituale săvârşite în această zi sunt udatul cu apă rece de la fântână şi urzicatul. Ambele vizează sănătatea şi prospeţimea pe principiul similitudinii, pielea înroşită  simbolizând sănătatea: „La Sf. Gheorghe se udau fetele la fântână” (Cladova) ; „La Sf. Gheorghe era obiceiul să fie udat tot omul să nu se îmbolnăvească” (Mişca); La Sf.Gheorghe se umbla cu udatul la fete” (Socodor); „La Sf.Gheorghe se urzicau” (Chereluş); „Se urzicau fetele şi feciorii” (Macea) sau „Feciorii mergeau la fetele mari şi le urzicau” (Şiria).

Comportamentele arhaice şi creştine s-au integrat omogen în scenariul sărbătorii, practicile săvârşite fiind împărţite între zeul camuflat de „Gheorghe cel Verde” şi Sf. Mare Mucenic Gheorghe.

 Ramura verde este pusă de ţărani ca semn de recunoaştere a zeităţii ce porneşte seva în fiecare an,  rugul strâjesc şi urzica, fiind părţi simbolice ale zeului,  sunt puse pentru protecţie, în noaptea strigoilor. Dimineaţa, după ce pericolul a trecut,  oamenii merg  la biserică, unde se roagă şi sărută icoana sfântului de pe tetrapod cu pietate, recunoscând în Marele mucenic un biruitor,  în care se încred. Mulţi din această zonă l-au ales pe Sf. Gheorghe ca sfânt patron al casei.

Apoi, după ce ies din biserică, urmează udatul şi urzicatul, adică contactul cu planta verde şi cu magie. Totul se repetă an de an, fiindcă pentru echilibrul acestei zile în satele româneşti  întotdeauna vor fi necesari doi Gheorghe.

 

[1] Hedeşan. O., Lecţii despre calendar, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2005,p  271

[2] James George Frazer, Creanga de aur, I, Editura Minerva, Bucureşti, 1980, p.267

 

Dr. Rodica Colta